Translate

joi, 5 aprilie 2018

Glasul marii de Manuel Vicent

In ultimul timp am calatorit, prin lectura, in cele mai pitoresti locuri. Daca in "Tinutul salbatic" al lui Monique Proulx m-am delectat cu salbaticia Canadei, cu urmatoarea carte am intrat in atmosfera estivala, calda si vesnic inflorita a tarmului mediteranean. Oraselele albe de pe coasta stancoasa a Spaniei sunt fundalul unei povesti de dragoste cu valente mitologice.

Manuel Vicent a reusit sa zugraveasca in "Glasul marii" un univers atemporal, dominat de parfumul naucitor al florilor de portocal si de pasiunile dezlantuite de acesta.
Glasul marii este a doua carte primita prin amabilitatea celor de la Editura Univers si a aparut in Colectia Globus. Aceasta alegere mi-a confirmat faptul ca am mana buna, cum se zice, sau fler in depistarea povestilor frumoase. N-a fost greu sa ma hotarasc deoarece autorul, Manuel Vicent, este un spaniol de 72 de ani, scriitor si jurnalist, premiat de mai multe ori pentru munca sa, iar romanul despre care vorbim a fost ecranizat. Iar eu am vazut cateva filme spaniole foarte reusite, dar am citit mai putin autorii din aceasta parte a continentului, asa ca...

Povestea noastra debuteaza intr-o nota misterioasa, cu doua trupuri aduse la tarm de valurile Mediteranei. Circea este localitatea ce gazduieste actiunea cartii, una dintre acele comunitati dedicate turismului, traind numai pentru turism si revenind la viata, in fiecare an, odata cu sezonul cald. De altfel, veti remarca faptul ca iubirea dintre cele doua personaje principale nu este descrisa decat pe parcursul verilor, ca si cum un alt anotimp nu ar putea sustine intensitatea unei pasiuni.

Pret de mai multe pagini m-am straduit sa depistez plasarea in timp a intrigii. Asta deoarece totul este incremenit intr-o epoca mai veche. Peisajul si oamenii par neschimbati pe parcursul a aproape douazeci de ani. Apoi mi-am dat seama ca aceasta chiar este atmosfera din localitatile prin care ne poarta descrierile extrem de inspirate ale autorului. In paranteza fie zis, cred ca Manuel Vicent a fost profund legat de aceasta parte a Spaniei deoarece din scriitura sa razbate fascinatia fata de frumusetea marii si a peisajului.
Mentionarea unor intamplari care ii au ca protagonisti pe celebrii actori Yul Brynner si Tatum Novak m-a determinat sa cred ca totul incepe prin anii '70. Oricum, spre final actiunea ajunge pana in anii '80, stim asta deoarece este evocata moartea printesei Grace de Monaco (1982), dar si o serie de alte evenimente ce tineau capul de afis la acea vreme. Asa cum spuneam, aerul de legenda al povestii nu prea lasa loc pentru amanuntele moderne decat in masura in care poate sublinia dramatismul situatiilor prin care trec personajele.

Martina este o fata foarte frumoasa, ce serveste la tejgheaua restaurantului detinut de familia sa, obiect al admiratiei tuturor barbatilor ce o cunosc. Candva l-a cunoscut pe Yul Brynner, intr-o perioada in care in Circea se turnase un film american, iar asta a facut-o sa viseze ani in sir la o altfel de viata.
Ulises Adsaura este profesor de literatura greaca si latina si profund pasionat de mitologia antica. Ulises este un barbat slab, complet neatragator pentru sexul opus, mai degraba timid, dar este un povestitor neintrecut, un vrajitor al vorbelor, lucru care o impresioneaza teribil pe Martina. Intre cei doi tineri, spre uluirea tuturor, se infiripa o dragoste neobisnuita, o atractie sexuala intretinuta de posibilitatea evadarii permanente in peisajul mirific al coastei.
Cei doi se casatoresc si par sa fie fericiti, dar, ca in orice relatie, cineva iubeste mai intens. Ulises nu a renuntat niciodata la ideea de a trai pe propria piele macar cateva din legendarele calatorii ale eroilor sai stravechi. Asa se face ca el dispare intr-o zi, lasand in urma o sotie neconsolata si un copil mic. Martina il jeleste si il cauta mult timp, apoi il considera mort, pierdut in apele marii, si incearca sa-si refaca viata, recasatorindu-se cu un magnat local. Din acest punct, povestea devine stranie, dureroasa aproape, amintind de emotionanta legatura dintre Ulise si Penelopa. Nu pot sa va relatez chiar tot, v-as strica surpriza si placerea lecturii, dar va asigur ca veti fi captivati de turnura pe care o iau lucrurile.

Finalul povestii este insa o adevarata lovitura de teatru si aici cred ca se vede formatia de jurnalist a autorului. In ciuda poeziei ce insoteste acest roman, avem de-a face totusi cu o aventura in toata regula, mult mister, intrebari lasate de autor fara raspuns deoarece, nu-i asa?, cititorul trebuie sa-si dea si singur raspunsurile, nu sa ia totul de-a gata din lectura. Aceasta formula literara este extrem de atragatoare, cel putin asa mi s-a parut mie.

Mi-a placut tonul lejer ironic, pe alocuri plin de umor, al lui Manuel Vicent, mi-aminteste mult de stilul lui Alessandro Baricco din Novecento. Exista o usuratate in modul cum trateaza intamplarile, ceva care insufla ideea ca nimic nu trebuie privit cu tristete, totul are un scop si un sens ascuns de care nu trebuie sa fugim niciodata.
Va recomand cu draga inima aceasta carte, poate ati renuntat sa mai idealizati dragostea, poate aveti nevoie de un strop de romantism la acest inceput de primavara.


Un comentariu:

Va rog sa va spuneti parerea, cu umor, cu bun-simt, constructiv. Comentariile sunt moderate, nu apar imediat pe pagina. Incerc sa le aprob cat pot de repede.