Dupa SuperBlog, potopul!

Mai bine zis pustiul...Un pustiu de inspiratie. Ma obisnuisem sa scriu pe teme date si acum zac intr-un soi de vid al creierului.
Timp de mai bine de doua luni am avut un al doilea job: sa scriu. Scriam si pana acum, dar nu la dimensiunile acestea si nu cu un asemenea efort. Astfel incat a fost tare greu sa mai strecor ceva din articolele mele obisnuite printre probele cu deadline. Am scris pe furis, la serviciu, ca sa am timp de familie acasa. Am scris acasa, in weekend, intre doua ture de spalat la masina sau intre doua invarteli de lingura in mancarea gata sa se arda. Am scris usor pentru ca aveam Ideea sau mi-am stors si ultimele resurse pentru ca nu aveam nimic. Pana la urma, SuperBlogul este o relatie cu nabadai, amuzanta si fioroasa in acelasi timp, un soi de tornada emotionala cam greu de controlat.

Plus valoare pentru viaţa ta

“Manânc, slăbesc şi mă menţin” zice domnul Michel Montignac într-una din celebrele sale carţi despre la fel de celebra sa dietă. De ce pomenesc aici de domnul Montignac?

Pentru cã, în ziua de astãzi, dacã depãşeşti greutatea optimã şi eşti prea comod ca sã ţii o dietã, nu mai ai nici mãcar scuza lipsei unor produse ajutãtoare. Existã acum pe piaţã o gamã largã de alimente gen batoane proteice sau shake-uri proteice care asigurã o nutriţie corespunzãtoare şi aportul tuturor elementelor necesare bunei funcţionãri a organismului. Acelasi lucru l-aş putea remarca şi despre cazurile în care trebuie sã fie evitat zahãrul, glutenul, lactoza, cazul celor care depun efort fizic peste medie sau al celor care vor sã mãnânce bio.

Despre sens şi simplitate

Uneori, când mã nãpãdesc amintirile din copilãrie, stau şi mã întreb cum reuşea bunica sã gestioneze procesul preparãrii meselor zilnice astfel încât mâncarea sã iasã perfect, în condiţiile în care este atât de greu sã menţii un foc de lemne cu intensitate constantã într-o sobiţã cum era cea de la ţarã. Apoi îmi dau seama cã gãtitul îi lua câteva ore bune. Mare parte din zilele ei se scurgeau curãţând la zarzavaturi, amestecând în oale, pãzind cuptorul. Eram micã şi nu observam oboseala de pe chipul ei, nu mã întrebam niciodatã dacã nu cumva s-a sãturat de atâta muncã, de atâta timp pierdut cu lucruri pe care astãzi le faci cât ai bate din palme.

The Hobbit: An Unexpected Epilation

Asearã mi-am luat douã ore sabatice (cã tot am vorbit în postul trecut despre genul acesta de pauzã în activitate, iar un an zãu cã nu-mi permit) şi m-am uitat la unul dintre filmele pe care le folosesc pe post de terapie (complementarã) de relaxare, adicã la Hobbitul. In funcţie de dispoziţia de moment, vizionez una dintre cele trei pãrţi şi pentru cã tot se anunţã la tv, sãptãmâna viitoare dacã nu mã înşel, cã se va difuza ultimul film din serie, am zis sã rememorez întâmplãrile (pe care oricum le “rememorez” cam odatã pe lunã). Aşadar, m-am delectat cu “An Unexpected Journey”.

Despre omul DELACO şi cea mai bunã brânzã din lume

Pe Toni Delaco îl cunoaşteţi din reclamele la brânzeturile cu acelaşi nume şi vã provoc sã mãrturisiţi cã, în primul moment, dacã v-ar chestiona cineva cu privire la identitatea domnului în cauzã, aţi rãspunde fãrã şovãialã cã este un actor angajat pentru un rol. Ba, dacã v-aţi gândi mai bine, aţi putea sã afirmaţi cã simpaticul personaj a jucat şi în ceva filme de televiziune, vã stau pe limbã, dar nu le puteţi numi chiar în acest moment. Ei bine, nu le puteţi numi pentru simplul motiv cã acestea nu existã! Toni Delaco, în ciuda simţului dramatic şi a apariţiei repetate în clipuri publicitare, este totuşi un om de afaceri, nu un artist. Dar “afaceristul” este perfect disimulat în “om de scenã”. Toni Delaco este pur şi simplu “copoiul” afacerii DELACO, supranumit şi Naşul Caşcavalului din România. Am zis “copoi” deoarece, aşa cum declara chiar el, “cunoaşte un million de lucruri despre brânzã” şi este mereu la vânãtoare, încercând sã aducã pe piaţã cele mai bune varietãţi.  Dorinţa de a fi şi imaginea afacerii sale reprezintã amãnuntul ce îl scoate din anonimat pe domnul în cauzã. Toni este un întreprinzãtor citit la modul cel mai serios cu putinţã, un sensibil la modul cel mai romantic cu putinţã şi o persoanã care ştie cu adevãrat sã ...scrie. Sã scrie la modul cel mai literar cu putinţã! (Inainte de a afla “hramul” omului, eu am descoperit texele pline de umor şi sensibilitate postate pe blogul firmei Delaco sau interviurile de pe alte site-uri).

Misterioasele cãi ale pasiunii

Parfumurile, apa de colonie şi uleiurile aromate au fãcut parte din istoria umanitãţii încã din primele timpuri ale sale. Borcane şi vase umplute cu ingrediente exotice au fost gãsite în cele mai vechi morminte antice din China. De fapt, nu este cunoscutã data exactã când au început sã fie utilizate parfumurile. Dar este cert cã atât femeile cât şi bãrbaţii folosesc de mii de ani anumite substanţe pentru a potenţa mirosul propriului corp şi vor continua sã facã uz de acestea pentru cine ştie cât timp, în viitor. Cercetãtorii cred cã pasiunea omului pentru parfumuri are legãturã cu feromonii, dar asta nu explicã dorinţa de a utiliza zilnic aceste substanţe, mai ales în prezent, când influenţa feromonilor este atenuatã de civilizaţie. In realitate, oamenii iubesc aromele care îi învãluie şi senzaţia de a fi mai apreciaţi de ceilalţi datoritã acestui fapt, dar într-un mod subtil, romantic, fãrã o conotaţie neaparat sexualã. Parfumul apropie, leagã, îndulceşte sentimentele, schimbã pãreri, creeazã viziuni, darâmã bariere. Exemplul în povestioara de mai jos…  

Gerovital, o istorie personalã

Nu-mi amintesc în ce moment am început sã folosesc produsele Gerovital, cred cã prin liceu când au debutat şi problemele inerente adolescenţei. Ceva stres dat de examene, asezonat cu transformãrile fizice ce marcau trecerea spre maturitate. O perioadã dificilã aş zice, dar toţi traversãm acea fazã. Sau cel puţin aşa credeam eu pânã am observat cã nu toatã lumea suferã, sub tortura pubertãţii, din cauza unui ten într-o continuã revoltã, sensibil şi plin de personalitate în sensul rãu al cuvântului.

Având în vedere cã asta se întâmpla prin fermecãtorii ani ’80, soluţia cea mai la îndemânã pentru rezolvarea problemelor era Gerovitalul, Gerovitalul şi iar…Gerovitalul.

Limbajul trandafirilor

Mi-au plãcut dintotdeauna trandafirii, mi-au pãrut a fi şãgalnici sau nostalgici, plini de dragoste şi de emoţie, sentimentali, inocenţi… In realitate, trandafirii chiar poartã o întreagã istorie în spate, alegorii şi metafore, ambivalenţe datorate petalelor catifelate ce contrasteazã cu ţepii ascuţiţi. Pot exprima atât de multe lucruri, dar numãrul florilor, aranjamentul buchetului sau culorile au semnificaţii precise, iar acest fapt extraordinar mi-a fost revelat într-un mod surprinzãtor, de cãtre un bãrbat. Ei bine, poate cã nu te-ai aştepta ca cineva de sex masculin sã fie atât de subtil şi informat cu privire la o problemã atât de delicatã cum este cea a alegerii unui buchet de flori. Bãrbaţii, în general, nu sunt firi vizuale şi au prea puţinã rãbdare sã disece faptele în patru, dar mai ales sã mediteze la înţelesul culorilor pe care, de altfel, nici nu prea le disting. Nu spun cã nu ar aprecia un trandafir graţios, dar mai mult ca sigur nu ar fi atât de informaţi încât sã doreascã sã transmitã ceva précis prin intermediul acestuia. O floare este doar o floare, adicã o scurtãturã sigurã spre inima unei femei.

O aventurã în suburbii

S-a întâmplat ca prima mea slujbã sã coincidã cu prima mea maşinã. Stiu, sunã puţin anapoda, dar adevãrul este cã la vreo lunã dupã ce mã vãzusem vajnica posesoare a unui carnet de conducere a dat şi norocul profesional peste mine. Adicã mi-am gãsit un serviciu. De fapt, şcoala de şoferi o urmasem mai mult de gura alor mei care insistau cã, în ziua de azi, dã bine la CV sã te lauzi cu abilitatea de a învârti volanul. Nu ştiu cât de abilã devenisem, dar ştiu précis cã eram tot timoratã, mergeam atârnatã de volan şi puneam frânã la fiecare muscã ce traversa parbrizul. A, da! Si sunt femeie…

Going to Russia

“Du-te în Franţa! Eu am fost în Provence…mmmm…câmpurile de lavandã, parfumul…o încântare!”

“Dacã vrei sã nu cheltui prea mult, ia un sejur cu reducere la greci, vremea e minunatã acolo în septembrie!”

“Eu am fost de trei ori pânã acum în Israel, în circuite religioase. La anul mã duc din nou, e fantastic!”

Eu plec în circuite turistice în Italia…Mã duc la schi în Austria…Imi vizitez prietenii din Elveţia…

Dupã trei zile de pus intrebãri în dreapta şi-n stânga şi de ascultat poveşti amanunţite despre ţãri si meleaguri pitoreşti, aveam senzaţia cã vizitasem toate locurile posibile. Mã indemnase necuratul sã cer o pãrere despre unde anume sã-mi petrec vacanţa, un soi de rãsfãţ pe care ţineam sã mi-l fac cadou dupã un an în care muncisem pe brânci. 

DIY-Do it yourself…cu mult drag!

Când îmi vãd consortul achiziţionând câte o sculã, mã pufneşte râsul…

“A fost la ofertã!” exclamã el ofensat.

Eu chicotesc şi mai abitir şi pe bunã dreptate. Dacã ne-ar vedea cineva colecţia de şurubelniţe, cleşti, capete de bormaşinã, polizoare şi alte chestii pe care nici nu stiu sã le numesc, probabil şi-ar imagina cã al meu este cel mai grozav meşter din lume. Ei bine, nu este, dar, ca mai toţi bãrbaţii, are un apetit pentru ustensilele de tot felul. De fapt merge pe ideea cã este bine sã ai în gospodãrie tot ce-ţi trebuie, în cazul în care ţi se stricã ceva şi dai peste un instalator destul de tont încât sã nu vinã cu dotarea necesarã. Lucru puţin plauzibil, dar nu imposibil!

Forţa fie cu voi!

(“Specialistul” nostru în calculatoare, mai bine zis vecinul de la etajul 12, un puştan de vreo 20 şi ceva de ani care ne reparã aparatul încã de când l-am cumpãrat, mãsoarã cu un ochi critic mãţãraia electronicã plinã de praf.

“Dacã mai fluctueazã o datã tensiunea, s-ar putea sã aveţi o surprizã…”

Intinde mâna în lateralã şi apucã ţeava aspiratorului…)

Când eşti la ananghie, gândeşte “good old times”

In seara aceea, când am închis telefonul, zãbovind mult timp cu ochii pe ecranul ce se stingea încet, am facut primul atac de panicã din viaţa mea. Sângele mi-a nãvãlit în obraji, vârfurile degetelor mi s-au rãcit, iar respiraţia a sincopat pentru o luuuungã clipã… Nu pentru cã cea mai bunã prietenã a mea mã sunase de la câteva mii de kilometri distanţã, anunţându-mã cã revine în ţarã, nu pentru cã îmi destãinuise abrupt “m-am casãtorit”, nici pentru cã turuise o poveste alambicatã despre o nuntã care nu avusese încã loc, ci pentru cã rostise:

“Am nevoie de cineva care sã se ocupe de organizare. Stii cã ai mei sunt prea în vârstã, rudele sunt prea departe, iar cu restul cunoştinţelor n-am prea ţinut legãtura, n-ai vrea sã mã ajuţi tu? Eu şi Eric iţi vom fi veşnic recunoscãtori. Iţi întorc favorea cu prima ocazie când te mãriţi.” chicotise ea cu o voce rugãtoare.

Eleganţa ca stare de spirit

Imi scutur fusta si îmi potrivesc sacoul. O eşarfã de matase completeazã imaginea. Nu sunt foarte mulţumitã de alegerile mele vestimentare, aşa cã mã mai privesc de câteva ori în oglinda de pe hol. N-ar fi prima oarã când m-aş întoarce în faţa şifonierului ca sã schimb întreaga ţinutã. Am o problemã cu armonia dintre starea mea de spirit şi hainele pe care le port. Trebuie sã « simt » formele şi culorile într-un anume fel, altminteri nu mã mişc din casã. Astãzi, de exemplu, şovãi…Sovãi pânã în momentul în care îmi cad ochii pe ghetele mele de toamnã. My boots…Imi însenineazã chipul. A fost una dintre cele mai inspirate achiziţii fãcute vreodatã. Indiferent ce aş pune pe mine, ghetele acestea îmi dau aripi. Par mai înaltã, mai sprintenã, mai sigurã pe mine. My boots, my heart, my life…

Mesagerul

Micuţa vânzãtoare de la fast-food-ul din colţ era cel mai cunoscut personaj din cartier. Nu numai pentru ca arãta ca Albã-ca-Zãpada, cu pãrul ca abanosul, pielea albã ca spuma laptelui şi buzele roşii ca cireşele, dar mai ales pentru cã pregãtea cele mai bune sandvişuri cu brânzã, cei mai sãnãtoşi cheeseburgeri cu roşii şi salatã şi cele mai gustoase plãcinte cu mere. Aşa se face cã, spre prânz, coada din faţa geamului prin care servea eroina noastrã cãpãta proporţii îngrijorãtoare, fiind alimentatã de copiii şcolii de peste drum, de adulţii aflaţi în trecere şi de pensionarii ce-si faceau veacul în parc.

Momente din porţelan

Fericirea nu are cum şi nu poate fi continuã, nu poate fi totalã, nu poate fi gãsitã la comandã. Ea trebuie experimentatã, cuceritã şi savuratã moment cu moment, atunci când apare în viaţa noastrã, amintindu-ne cã avem motive sã fim recunoscãtori.

Cei care mã cunoaşteţi, exclusiv prin intermediul blogului şi al modului cum scriu, poate v-aţi imaginat cã sunt o fire veselã. Nu sunteţi departe de adevãr, tind sã râd mult şi îmi place sã vãd latura frumoasã sau ironia vieţii din jurul meu. Dar veselia nu este sinonimã cu fericirea. Am şi eu momentele mele de “restrişte”.

O excursie «no-rubber»

La prima orã a dimineţii, când şeful de turã m-a invitat la el în birou, o cãmãruţã unsuroasã în care de-abia încãpeau o mãsuţã şi scaunul de rigoare, am fost sigurã cã norocul mi se schimbase brusc, în ciuda tuturor previziunilor de fericire eternã din zodiacul revistei glossy pe care o cumpãram lunar. Eu şi cel pe care soarta mi-l dãruise ca şef nu ne digeram reciproc, dar mã strãduiam sã fiu un bun lucrãtor, iar el se strãduia sã respecte acest lucru fãrã ciocniri majore.

Mad potion for a blind love

Cam prin al doilea an de când frecventam cursurile Scolii de Magie din Ecbatana, în timp ce rãsfoiam paginile prãfuite ale Marii Carţi de Leacuri şi Descântece şi fierbeam într-o retortã pãtatã de misterioase substanţe o poţiune de deochi pentru colega mea de camera, uşa laboratorului s-a izbit de perete, deşteptând corbul ce picotea deasupra raftului cu ingrediente. Bãtrâna pasãre îşi întinse aripile ca mangalul şi strigã furioasa spre nedoritul vizitator: “Demon! Demon!”

Mdeh, prea departe nu era de realitate deoarece domniţa ce se îndrepta acum spre mine, cu paşi apãsaţi, avea nişte ochi arzãtori, de o culoare ce s-ar fi numit verde-diabolic, dacã o asemenea nuanţã ar fi putut fi descrisã în cuvinte.

Despre noroc şi un dram de voinţã

Vecinul meu a câştigat la pãcãnele. Si nu acolo, un 100 de lei, ci fix 10.000!!! La prânz a ieşit sã ia o pâine şi, în loc sã o ţinã drept, spre magazin, a virat brusc în stânga, intrând în sediul loto de la parterul blocului. Nu a avut nici o revelaţie, face chestia asta sistematic şi tot sistematic dã norocul peste el. De data asta a comis-o în stil mare, s-a blocat şi maşinãria de atâtea zerouri câte trebuia sã afişeze. Când m-a sunat consortul sã-mi spunã, era sã leşin din motive de amestecãturã de sentimente: ceva revoltã împotriva divinitãţii diluatã într-o dozã masivã de invidie cã, în loc sã moarã, capra vecinului renãştea poleitã şi bãtutã cu safire.

Un scenariu «save energy». Horror !

Partea I

Muzica de fundal : « Ultimul Mohican » în versiunea lui Vangelis, crescendo cu nãbadãi

Uşa se închide lent în spatele meu. Incerc sã îmi acomodez privirea cu semi-obscuritatea rece şi umedã din interior. Umbre nedesluşite se furişeazã prin colţuri, dându-mi fiori pe şira spinãrii. Este greu de spus dacã sunt doar iluziile dimineţii ce se naşte în chinuri, frunzele agitate de curent ale ficusului din ghiveci sau intruşi în carne şi oase. Undeva, se aude o picãturã de apã lovind obsedant pereţii unei chiuvete. Mã zgribulesc şi strâng mai aproape geanta. Pale de aer îngheţat îmi mângâie umãrul drept, amintind de atingerea irealã a unui spirit rãtãcit.