Din când în când se naşte diavolul…

Nu cred că e prea dramatică această declaraţie. Si nici fantasmagorică. Mai ales dacă ştii puţină istorie şi ai discernământ, adică faci diferenţa între bine şi rău. Cu toţii suntem de acord că există persoane cu o aplecare suspect de accentuată spre rău. Spunem că astfel de oameni  au o fire uricioasă sau sunt antisociali sau, dacă se apropie de limita suportabilului pentru cei din jur, sunt încadraţi în categoria specială a celor cu boli psihice periculoase. Specialistii se feresc de cuvintele ambigue din vocabularul religios, aşa că în loc să spună despre cineva că este diabolic sau posedat de diavol, îl diagnostichează ca schizofrenic, cu personalitate dublă, paranoic.
E mai uşor să pui un diagnostic medical decât să explorezi vastul spaţiu al gândirii. Aşa s-a întâmplat cu toţi marii dictatori ai lumii, de la Nero la Borgia şi Hitler, de la Stalin la Bokassa şi cohorta de lideri ce terorizează Africa, contemporanii sau urmaşii au încercat să înţeleagă de unde izvora răutatea pură, lipsa de milă, lăcomia, imaginaţia bolnavă a acestor oameni. Majoritatea au fost catalogaţi ca suferind de afecţiuni psihice grave. Ei bine, eu cred că afecţiunile psihice nu explică influenţa şi hipnoza exercitată de aceste personaje asupra a popoare întregi, fascinaţia cu care au fost urmaţi şi ascultaţi orbeşte de cei care îi înconjurau. 

De ce vă spun toate aceste lucruri mai puţin plăcute ? Pentru că zilele trecute am recitit o carte excepţională scrisă de Andrei Amalrik numită « Rasputin », o cronică între roman istoric şi cercetare ştiinţifică ce te ţine cu sufletul la gură dar îţi oferă şi extrem de multe date mai puţin accesibile publicului larg.

Rasputin se încadrează perfect în categoria figurilor ce au făcut istorie şi pe care le-am prezentat mai sus. Ceea ce mi se pare cu adevărat inexplicabil este cum a putut acest ţăran semianalfabet, dubios, autodeclarat călugăr, nespălat, corupt până în măduva oaselor, să subjuge cu personalitatea sa curtea unui ţar al Rusiei din sec.XIX-XX , adică nişte oameni raţionali, educaţi şi informaţi...

Rasputin era supranumit « diavolul sfânt », iar numele lui venea de la « rasputnik » ceea ce însemna desfrânat. A fost prietenul apropiat al familiei ultimului ţar al Rusiei, Nicolae, şi a profitat nepermis de boala prinţului Alexei, incurabila hemofilie.

Autorul menţionează ca cei din neamul Rasputinilor erau viguroşi iar printre membrii familiei nu se aflaseră bolnavi mintal. Cum spuneam, sa nu confundăm boala psihică cu răutatea pură.

Rasputin a fost iubit şi urât feroce în acelaşi timp. Deşi era murdar, grosolan şi prost crescut, doamnele din înalta societate erau atrase de el. Bărbaţii îl urau pentru influenţa nefastă exercitată asupra ţarului.

Dar ceea ce mi se pare cel mai fascinant în toată această poveste este modul în care a sfârşit acest supraom, intr-o tentativă de asasinat intrată în legendă şi relatată in anul 1927 chiar de prinţul Felix Iusupov, organizatorul acestei acţiuni.

Felix Iusupov il cunoştea şi l-a invitat acasă la el pe Rasputin.... Pregătise pentru musafir un platou cu prăjituri bucşite cu cianură de potasiu, o otravă fulgerătoare. La început Rasputin a refuzat prăjiturile, spunând că sunt prea dulci, ca şi cum ar fi presimţit ceva, apoi a început să le înfulece una după alta, fără să aibă însă nici o reacţie, fără să păţească nimic. Atunci Iusupov i-a turnat vin într-un pahar uns dinainte cu cianură şi i l-a dat să bea. Singurul efect a fost acela că Rasputin a spus că îl « râcâie ceva pe gât ».  Iusupov l-a făcut să bea 3 pahare otrăvite. După câteva momente tensionate Rasputin a vrut nişte ceai şi i-a cerut lui Iusupov să-i cânte ceva vesel. La ora două noapte Rasputin nu era nici pe departe mort. La etajul casei aşteptau prietenii lui Iusupov cu revolverele în mâini, disperaţi că totul se prelungeşte atât de mult. Iusupov a luat un revolver şi s-a întors lângă Rasputin care părea să respire greu, dar era perfect lucid deşi luase o cantitate enormă de otravă. In cele din urmă Iusupov se hotărăşte şi îl împuşcă cu o singură lovitură chiar în zona inimii. Rasputin cade pe spate, glonţul îl străpunsese dintr-o parte în alta, pare inert şi mort de-a binelea. Iusupov stinge lumina, lasa presupusul cadavru in sufragerie si se duce la prietenii săi. Dupa puţin timp însă are o presimţire şi se întoarce în sufragerie. Stupefiat, observă că Rasputin nu e mort, mai mult, că are convulsii şi, în cele din urmă, deschide ochii privindu-l cu ură. Rasputin sare în picioare ( !!!) şi se repede spre asasinul său încercând să-l apuce de beregată cu o forţă de necrezut. Iusupov este paralizat de uimire şi groaza şi are impresia ca îl vede chiar pe diavol în faţa sa... Reuşeste să se elibereze iar Rasputin cade (din nou !) pe spate, horcăind. In cele din urmă rămâne nemişcat. Iusupov o zbugheşte la prietenii săi şi le strigă să tragă deoarece Rasputin este viu. Toţi se reped în sufragerie dând exact peste Rasputin care voia să urce scara în patru labe. Acesta face un salt în laterală, reuşeşte să treacă printr-o uşă (pe care Iusupov o ştia blocată !) şi dispare în curte. Unul dintre conspiratori se repede după el şi se aud două împuşcături. Rasputin continuă să înainteze. De-abia la a patra împuşcătură se prăbuşeşte în zăpadă.

Povestea se sfârşeşte aici, istoria însă a avut întorsături care s-au datorat tocmai asasinării lui Rasputin. Cu adevărat diabolic, nu-i aşa ? Sau poate doar un plan mai mare pe care noi nu-l înţelegem...