Translate

duminică, 30 iunie 2013

Cum a supravieţuit Scufiţa Roşie



“Ilinca…Ilincaaa…”
Numele rãsunã ca un clopoţel pe holul întunecat al micuţului apartament. Nici o mişcare. De undeva rãzbãtea o luminã firavã, dar uşa rãmase închisã. Dincolo de uşa cea încãpãţânatã în nemişcare, prima luminã a dimineţii se pregãtea sã inunde un dormitor micuţ, modest şi înghesuit, dar plin de culoare…Pãtura prinse viaţã de parcã o liotã de şoricei îşi fãcea mendrele prin pat. De sub margine se iţi un cap încununat de cârlionţi bãlai, apoi degete fremãtãtoare, strângând un ciot de creion, prinserã sã alerge pe foile cam ponosite ale unui caiet care pãrea cã vãzuse multe la viaţa lui.

“Ilinca!” se auzi din nou numele fetiţei, de data aceasta rostit apãsat şi cu evidentã nerãbdare.
“Da, mama…” rãspunse fetiţa, scuturându-şi buclele ca şi cum ar fi vrut sã scape din pânza nevãzutã a literelor.
“Am plecat, e târziu…Ai pe masã un bileţel, bunica te roagã sã îi cumperi câte ceva.”
Ultimele cuvinte se pierdurã în zgomotul fãcut de uşa trântitã în grabã. Ilinca ieşi cu totul de sub pãturã şi privi, cu pleoapele mijite, cum soarele de varã ia în stãpânire camera, anunţând o altã zi fierbinte. Frumoşii ochi de smarald mãsurarã autocritic talmeş-balmeşul de haine multicolore de pe scaunul de lângã pat. Ar fi trebuit sã le mai strângã, mamei îi dãdeau dureri de cap ori de câte ori le vedea aruncate aşa…neglijent…. Sufocatã de volanele rochiţelor, de sub maldãrul de materiale se vedea marginea unei gentuţe înflorate. Ochii Ilincãi zãbovirã câteva clipe, iar verdele irisului pãru sã se adanceasca şi sã se zbatã, împotmolit în amintiri. 

Gentuta era ultima şi cea mai dragã amintire de la tatãl ei. Cuta de pe fruntea Ilincãi se şterse însã repede, lãsând loc unei expresii plina de dragoste. Obiectul acela avea darul magic de a-i da putere. Timp de doi ani nu se despãrţise de geanta pe care o cãrase peste tot, absolut convinsã cã florile de cireş pictate pe piele îi aduc noroc. Si asta încã din ziua când o primise cadou de la tatãl ei, împachetatã în hârtie simplã, albã, cu un bileţel vârât sub margine:
“Iubita mea
Cu ochi miraţi, pentru tine cireşii
Vor înflori mereu…”
 Ilinca ştiuse cu siguranţã cã cel care i-o dãruise va fi veşnic alãturi de ea. Tatãl ei avea sufletul poemelor haiku, iar fetiţa se agãţase cu furie de aceastã amintire. Gândurile ei luaserã forma metaforelor clare, îi plãcea sã le noteze în caietul ponosit, oriunde şi oricând, chiar în momentul în care prindeau formã. Caietul se umpluse de vise ca o livadã de cireşi înfloriţi. Ilinca se dezmetici cu greu, amintindu-şi brusc cã mama o rugase ceva… Sãri din pat, iute ca o zvârlugã. Nana avea nevoie de ea, nu putea sã o dezamãgeascã. O orã mai târziu îşi târa picioarele prin cãldura devastatoare a dimineţii, pe una din strãduţele din cartier. Se opri o clipã, doborâtã de sacoşele grele, pline cu zarzavaturi de la piaţã. Trebuia sã ajungã la Nana. Se gândi la rãcoarea din casa bunicii, la limonada perlatã scoasã din frigider, la mâinile moi ce aveau sã o alinte. Işi potrivi mai bine bareta genţii peste piept, privi florile de cireş ca şi cum acestea i-ar fi putut da aripi şi se pregãti sã ridice din nou sacoşele…
“Buna ziua, domnişoarã! Incotro?”
Ilinca tresãri sub vocea puţin asprã, strânse din umeri şi privi timid spre femeia cu ochelari şi alura sobrã ce-i vorbise. Profesoara de românã o intimidase dintotdeauna. Ii plãceau poemele şi vorbele meşteşiugit întoarse din condei, dar îi plãceau în felul ei, puţin dezordonat, puţin neglijent. Nu era genul de elev studios, tocilar, bun prieten cu regulile. Iar întâmplãrile din scurta ei viaţã nu o ajutaserã deloc sã-şi îmbunãtãţeascã performanţele la şcoalã.
“Bunã ziua, doamna profesoarã…” îngãimã Ilinca parcã hipnotizatã de privirea întunecatã a femeii. In spatele lentilelor însã, ascunsã de fumuriul geamului, privirea avea sclipiri de milã.
“ Sper cã ai reuşit sã te apuci de teme…Nu ai încheiat anul prea strãlucit.”
Fetiţa se frãmântã pe loc, dornicã sã scape de interogatoriu şi de obligaţia de a rãspunde ceva. Ingãimã un “mda” patetic şi apucã vitejeşte mânerele plaselor, încercând sã dea de înţeles cã se grãbeşte. Profesoara îşi ţuguie buzele, apoi întinse brusc mâna. “Dar ce geanta frumoasã ai! Ce minunãţie…” Ilinca dãdu din cap a salut şi porni mai departe, lãsându-şi profesoara cam nedumeritã în mijlocul trotuarului. Fetiţa realizã cã se purtase ca o sãlbaticã, oare ce avea sã creadã doamna despre ea? Spera din suflet ca, pânã la terminarea vacanţei, întâmplarea sã fie deja uitatã. Ajunsã în faţa casei bunicii se chinui sã nimereascã zãvorul porţii. Degetele îi amorţiserã de greutatea bagajelor, dar era fericitã cã rãzbise pânã la capãtul drumului. Impinse uşa de la intrare cu spatele şi lãsã plasele sã cadã pe jos. Dinspre sufragerie se auzeau voci şi râsete molcome. Nana avea musafiri?!
“Am sosit, bunico!” strigã Ilinca, dar nu primi nici un rãspuns. Inaintã nerãbdãtoare pe holul rãcoros şi împinse uşa sufrageriei. Vocile amuţirã. Ca şi Ilinca! De-o parte şi de alta a masuţei de cafea, cu feţele luminate de zâmbet, Nana şi…profesoara de românã pãreau sã aibã o conversaţie extrem de plãcutã.  
“Vino, draga mea !”, exclamã bunica. “Stãteam puţin cu Mina, e prietena mea din tinereţe…A fost profesoara tatãlui tãu…”
Ilinca încremenise în mijlocul camerei, nevenindu-i sã creadã, jenatã şi emoţionatã în acelaşi timp. Cu greu se incumeta sã întâlneascã perechea de ochi întunecaţi, atât de severi de obicei. Dar când o fãcu, descoperi în profunzimea lor o cãldurã pe care nu o mai simţise niciodatã, ca şi cum cireşii înfloriserã brusc şi topiserã toatã gheaţa din suflet. Avea sã fie bine…gentuţa îi salvase încã o datã ziua. Mai mult decât oricând Ilinca era convinsã de puterea magicã a florilor de cireş.     



P.S. Nu va speriati, nu m-am apucat de scris beletristica ... Este doar un exercitiu de imaginatie pe care l-am facut in cadrul unui Concurs organizat de Reeija, magazin online ce oferă genți piele (sau la alegere dintre: genți piele, poșete piele, genți damă, poșete damă, genți Reeija ).

6 comentarii:

  1. :)) pai daca nu te-ai apucat inca, ar fi cazul sa te apuci ca pe mine m-ai captivat. Asteptam sa vad la final de unde e fragmentul :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pe bune?! Nu prea am rabdare, chiar si textuletul de mai sus mi-a mancat ceva timp pana l-am "produs"...

      Ștergere
    2. Vorbes serios! oooo tu vrei sa curga totul lin, ca din carte? :)) scriitorii trebuie sa isi munceasca creierasul :))
      serios ai talent. Pe mine m-ai prins.

      Ștergere
  2. cat de bine ai scris! pe mine m-ai convins! sa ai bafta! :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Profele astea de română îs...nişte lupi! :) Succes!

    RăspundețiȘtergere

Va rog sa va spuneti parerea, cu umor, cu bun-simt, constructiv. Comentariile sunt moderate, nu apar imediat pe pagina. Incerc sa le aprob cat pot de repede.