Despre infidelitate si evolutia speciei

Mai sunt câteva ore pânã când mã voi urni din casã spre zãri la fel de reci…Astãzi a fost o zi bulversantã, nu înţeleg ce fel de iunie este acesta, probabil unul tipic pentru încãlzirea globalã, ca sã fiu ironicã. Paradoxal, rãcirea chiar este un rezultat al încãlzirii globale. Dar nu înţeleg de ce de astãzi când plec eu în vacanţã… In orice caz mã plictisesc, aşteptarea îmi omoarã şi bruma de entuziasm rãmasã, aşa cã sunt tocmai pregãtitã sã fabulez pe tema infidelitãţii, o temã propusã pentru promovarea cãrţii “Jurnalul unui infidel” de Alexander Green.

In mod normal aş fi rãsfoit pe net dupã ziceri romantice, adânci, pline de înţelepciune care sã mã inspire într-un scurt eseu dedicat analizei comportamentului uman. Mno, nu sunt în dispoziţie psihanaliticã plus cã am ajuns la o vârstã la care vãd firea umanã dintr-un unghi mai puţin favorabil. Dacã ar fi fost sã scriu despre infidelitate la 20 de ani, mi-ar fi curs cerneala râuri râuri (cã în tinereţea mea nu exista calculatorul), dar la “40 şi” am început sã las la o parte poezeaua şi sã percep totul la modul ştiinţific. Bine, la asta a contribuit şi pregãtirea mea de bazã, cãrţile citite, ceva experienţã de viaţã şi convingerea cã trãirile umane sunt uneori supraestimate.

Aşadar, teoria spune cã undeva, cândva, în populaţiile de oameni primitivi (neanderthalieni, cromagnoni, australopiteci sau ce-or fi fost ei) masculii au început sã-şi “adjudece” femelele. De fapt, o conştiinţã superioara a speciei îi silea sã facã asta. Puii de om se naşteau greu şi ajungeau adulţi şi mai greu, aşa cã şansele lor de supravieţuire, în absenţa unei protecţii serioase, erau minime. Dar, ca orice mascul din lumea animalelor, şi cel de om prefera sã-şi protejeze propriile progenituri. Chestie de perpetuare a genelor, nu altceva! Timp de mulţi ani, cât creşteau copiii, bãrbatul trebuia sã stea în preajma femeii alese, sã aducã hranã, sã o ajute, sã o susţinã. Greu lucru pentru un bãrbat care mai are şi el nevoi, nu numai obligaţii. Dar, dacã vrei sã-ţi vezi urmaşul asigurat, trebuie sã o faci şi pe-asta! Bineînţeles cã pe parcursul anilor nu zice nimeni cã nu poţi sã caşti gura la nurii altei femei, mai ales cã poate fi mai tânãrã şi fãrã obligaţii.

Sistemul uman de supravieţuire, acela al unei perechi care îşi creşte copiii într-un mediu relativ stabil, a însemnat de fapt succesul speciei umane. Si uite aşa a apãrut şi un cuvânt care sã defineascã gestul de a rãmâne, cel puţin în aparenţã, loial unui singur om: fidelitate. Familia şi loialitatea faţã de aceasta sunt atât de importante, încât religia a cãutat sã-i întãreascã rolul, ameninţându-şi adepţii cu toate relele dacã jinduiesc la altã persoanã decât cea juruitã. Ba, chiar şi simplul gând la altcineva, este un pãcat major!

Pe vremea comuniştilor familia era la mare cinste, era numitã “celula societãţii”. Nu ştiu dacã era doar retorism, propaganda sau vorbe rãsuflate, cert este cã se exprima astfel un mare adevãr. Fãrã uniunea socialã a douã persoane nu avem societate. Sau, mã rog, specia umanã nu a gãsit altã modalitate mai bunã de a-şi forma generaţiile urmãtoare. Este de mirare cã, în acest context, a apãrut reversul fidelitãţii? Nici vorbã! Infidelitatea este scrisã în caracterul uman, mai fidele sunt broaştele ţestoase, corbii, bufniţele, papagalii sau lebedele care fac perechi pe viaţã. Eu ştiu chiar şi un pãianjen (deci o nevertebratã!) care manifestã asemenea aplecãri matrimoniale (sã mã ierte autorul, dar în privinţa asta porneşte de la o premisã greşitã în argumentaţie, animalele sunt libere şi totusi multe sunt cu adevãrat fidele perechii). Cred sincer cã primii propovãduitori creştini cunoşteau prea bine cu cine aveau de-a face şi tocmai de aceea puneau accent pe comportamentul cumpãtat şi abţinerea de la gânduri nepotrivite, altminteri s-ar fi dus pe apa Sâmbetei toatã organizarea socialã.

Din punctul de vedere al preceptelor biblice suntem cu toţii nişte pãcãtoşi infideli. Din cauza gândurilor! Acum sã nu-mi spuneţi cã nu v-aţi uitat niciodatã la un om, fie bãrbat sau femeie, potrivit gusturilor voastre, şi n-aţi nutrit unele dorinţe, cã nu vã cred! Oare asta ne face într-adevãr infideli faţã de partenerul nostru oficial? În realitate, nu sunt foarte mulţi cei care ar trece la fapte, înşelând pânã la capãt. Convenţiile sociale sunt prea puternice pentru a le depãşi cu uşurinţã.

“Jurnalul unui infidel” este de fapt jurnalul unui om care nu se poate adapta regulilor impuse, un anarhist sentimental. Fermecãtor de libertin, dar exploziv din punct de vedere social. Barbaţi sau femei prinşi în “oferta” prea mare şi prea complexã din viaţa de zi cu zi. Dependenţi de sex? Si asta… un infidel ajunge invariabil sã facã sex cu altcineva (sau nu, cum sustine autorul). Aş zice mai degrabã dependenţi de schimbare, avizi de a cunoaşte tot, de a încerca tot, aşa cum o femeie îşi umple garderoba cu zeci de rochii, in cautarea celei perfecte. Dar dacã este aşa, dorinţa de a poseda (sau de a face pereche cu…) un infidel este o iluzie. Pentru cã va rãmâne infidel toatã viaţa.

Dacã este sã mã iau dupã blogul dedicat de autor prezentãrii cãrţii sale, dar şi dupã mãrturiile celor care au citit-o, cele 40 de poveşti alese pot deschide o perspectivã nouã asupra infidelitãţii. Una care sã rãspundã la unele întrebãri şi sã nascã altele…Dar acesta este tot farmecul, vã invit  la o lecturã non-conformistã.