Translate

duminică, 29 iunie 2014

Un pat pentru orice vârstã



Despre odrasla mea am aflat cã s-ar putea sã fie un copil cam zbânţuit încã de la prima radiografie fãcutã în timpul sarcinii. L-am rugat frumos pe doctor sã ni-l tragã în pozã, iar doctorul ne-a zis cã îl trage dacã reuşeşte sã-l prindã nemişcat. In orice caz, în timp ce bebeul fãcea şpagatul pe douã scaune, doctorul şi-a dat seama cã este bãiat. Bun doctorul ãsta, de vreme ce a vãzut sexul copilului de la prima radiografie. In prezent, ştiind ce tupeist am la uşã, stau şi mã întreb dacã nu cumva atunci i-a arãtat doctorului degetul, iar doctorul a crezut cã vede altã parte a corpului. Nu m-aş mira…Personalitatea puştiului era gata formatã, de asta nu mã îndoiesc. Nu numai cã îşi fãcea de cap în burta mea, dar o fãcea numai când mã odihneam şi eu, iar dupã naştere ne dãdea bãtãi de cap cu mâncatul. Adicã era agitat, mofturos şi cu spirit de contrazicere, chestie care nu s-a schimbat deloc între timp!


In ultimele zile petrecute în maternitate stresul meu atinsese cote maxime, voiam sã ajung cât mai repede acasã. Aşa cã, la una dintre vizite, mi-am întrebat consortul dacã a rezolvat problema patutului de bebelus . Trebuie sã spun cã, din superstiţie, nu fãcusem cine ştie ce pregãtiri înainte de naştere, unele lucruri rãmãseserã pe ultima sutã de metri. Consortul mi-a rãspuns senin (ca toţi bãrbaţii!) cã n-a rezolvat-o, dar e în lucru… Moment în care am simţit cã explodez, eram îngrijoratã aproape tot timpul de ceva şi transformam orice fleac într-o catastrofã naţionalã. Nu mai ţin minte ce am rãcnit ca sã-l impulsionez, probabil am fost destul de convingãtoare deoarece la sosirea acasã am gãsit în camera copilului, în mijloc, un pãtuţ din acela pliabil, cu salteluţã şi o tavã lateralã destinatã înfãşatului. Ei bine, tãviţa aceea mi-a dat ceva de furcã deoarece, pe la câteva luni, odrasla mea dãdea semene cã se plictiseşte tot stând întins pe spate (inevitabil deoarece mai aveam şi alte treburi), aşa cã îşi omora timpul împingând în accesoriul menţionat pânã îl smulgea din bare, ori îi cãdea în cap, ori îl arunca pe parchet, nu mã întrebaţi cum reuşea performanţa. Il gãseam cu cãciuliţa şi hainele strâmbe pe el, uitându-se la mine cu o privire gen “Ia uite ce forţos sunt!”. Eu mã panicam, apoi bombãneam cã ne zgârcisem la bani. Era clar cã pãtuţul de duzinã nu fãcea faţã zbânţuitului meu! In plus, salteluţa se strânsese în ghemotoace de atâtea frãmântãri, încercam sã le maschez cu o pãturicã, dar era clar cã somnul copilului are de suferit.
Am învãţat astfel prima lecţie. Sã fiu cu ochii’n patru când vine vorba de siguranţa odraslei. Am învãţat prima lecţie, dar am fãcut apoi a doua greşealã. L-am luat pe cel mic în pat cu mine. Biiiig mistake! Cã n-a mai plecat de-acolo…Ceea ce pãrea la început o simplã mutare, a devenit curând o adevãratã dilemã. Canapeaua din camera copilului, cea pe care dormisem cât fusese bãiatul foarte mic, era extensibilã, încãpãtoare, dar nu avea apãrãtori laterale. Cum sã laşi copilul singur acolo? Mai ales pe-al meu care nici în somn nu putea sã stea într-un loc. Booon. M-am culcat eu lângã el. Ce nopţi, Dumnezeule! Cred cã odrasla mea ducea în somn o viaţã paralelã deoarece se mişca încontinuu. Seara adormeam cu obrazul lui pe obrazul meu (înduioşãtor, nimic de zis, dar îmi amorţea câte juma’de cap), noaptea curgeau apele pe amândoi cã stãtea lipit de mine ca marca de scrisoare, iar dimineaţa mã trezeam cu nasul în pampers deoarece obişnuia sã ajungã la orizontalã pe cele douã perne, cu fundul spre faţa mea. Intr-o noapte s-a ridicat în patru labe şi a coborât pe lângã capul meu din pat. Am tras o sperieturã zdravãnã, mai ales cã eu nu vãd nimic pe întuneric şi nu pricepeam deloc ce se întâmplã.

 Deh, pe vremea aceea nu prea se gãseau patuturile de copii, acelea dedicate, cu tablii laterale. Am avut nişte nopţi tare agitate, iar o mobilã deşteaptã m-ar fi scutit de multã bãtaie de cap. Câteodatã mã sculam nãucã, dupã ore în care aţipisem, mã trezisem, îl împinsesem pe puşti de pe perna mea sau îi mutasem picioruşele din capul meu, îl învelisem sau îl descurcasem din aşternuturi, cã se înfãşura ca o clãtitã. Eram nervoasã şi obositã mai mereu.
Existã mulţi pãrinţi care prefera sã-şi culce copiii direct într-un pat normal, sau cu ei în pat, fãrã etape intermediare. Eu zic cã trebuie sã existe un pat pentru fiecare vârstã, din raţiuni de igienã şi educaţie. O fi mai economicos, ca bani şi spaţiu, dar copilul trebuie sã aibã un colţişor al lui. Pãrinţii au nevoie de odihnã, copilul trebuie sã înveţe sã adoarmã singur, sã nu se teamã de întuneric. In ziua de astãzi existã modele de pãtuţuri joase, protejate în lateral, cu design atrãgãtor pentru puşti. Nu numai cã le vor înfrumuseţa lor camera şi le vor deschide apetitul pentru somn, dar vã vor asigura voua nopti linistite si dimineti mai senine.

2 comentarii:

  1. Nu prea cred că patul sub formă de maşină îţi va asigura nopţi linistite . Iar dimineţile senine depind mai mult de starea vremii... ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acum e cam tarzior ca al meu a crescut. Dar tot n-am sa uit noptile acelea de dormit iepureste si cred ca am abordat gresit problema, puteam sa procedez altfel.

      Ștergere

Va rog sa va spuneti parerea, cu umor, cu bun-simt, constructiv. Comentariile sunt moderate, nu apar imediat pe pagina. Incerc sa le aprob cat pot de repede.