Statul în drum la români -mic tratat de toleranţã

Inca din stadiul de amoeba românaşul învaţã ce este toleranţa, adicã sã îl laşi în pace pe celãlalt în ideea ca şi el te va lãsa în puii tãi (la naiba!). In acest mod deosebit de tolerant am ajuns în prezent, în plin dezastru naţional.

Românul nu se gândeşte niciodatã la ceilalţi deoarece nu a fost crescut şi educat sã-şi complice existenţa în acest fel, plus cã i se inoculeazã ideea cã nici celorlalţi nu le pasã de ceea ce i se întâmplã lui. O aşa filozofie dispreţuitoare la adresa aproapelui este o “calitate” pe care nu o vei întâlni la alte popoare creştine. Curioasã chestie la un popor atât de religios şi de dus la bisericã. Deşi i se întâmplã tot soiul de treburi nasoale în viaţã, românul habotnic şi amãrât nu se întreabã niciodatã de ce este aşa “nedreaptã” soarta lui.

Poate este leneş, egoist, rãutãcios şi prost, apucãtor şi zgârcit, dar asta n-are absolut nici o legãturã cu faptul cã Dumnezeu îl pedepseşte, el continuã sã se ducã la bisericã (sau la moaştele sfinte) şi sã se roage pe principiul “cere şi ţi se va da”, uitând cã principiul funcţioneazã doar dacã o meriţi cu adevãrat. Dupã un pelerinaj purificator (cã tot a fost vorba de marea îmbulzealã de Sf.Parascheva!) românaşul se întoarce la viaţa de dinainte, fãrã sã schimbe o iotã din obiceiurile şi felul sãu de a fi. Si constatã cã îi merge la fel de prost. Motiv pentru care în anul urmãtor mai face un drum şi mai leşinã de epuizare prin vreun colţ de ţarã, nepricepând deloc, dar deloc, mesajul venit “de sus”.

Invariabil, când stau la vreo casã sã plãtesc în magazin, trebuie sã nimeresc peste cineva care ori nu-l duce capul sa îşi punã cumpãrãturile pe bandã şi sã treacã pe partea ailaltã a casei ca sã pot sã mi le pun şi eu, ori îşi lasã coşul pe jos şi încurcã toatã coada, ori se înghesuie în spatele meu şi mã împinge cu coşul de nici nu ştiu unde sã mã mai duc. In dreptul rafturilor cu produse, mai ales la alimente, te izbeşti de un zid de oameni şi coşuri lãsate de izbelişte, în timp ce posesorii se gândesc pe îndelete ce sã cumpere şi studiazã cu atenţie salamul de zici ca atunci l-au vazut prima oarã în viaţã.  Când reuşesc sã scap din magazin, coţopenindu-mã cu trei sacoşe, indiferent ce rutã apuc ca sã ies din clãdire, nu existã sã nu fie blocatã de 2-3 persoane care s-au întâlnit şi s-au oprit fix în mijlocul culoarului sã-şi depene amintirile. Chestia asta se întâmplã şi pe trotuare şi în general în toate locurile publice.

Apropo de înghesuialã, românul mai are o calitate. Instinctele primare i s-au atrofiat complet. Poţi sã observi acest fapt în staţiile de transport în comun când stai liniştit şi aştepţi autobuzul şi te trezeşti cu cineva care se posteazã lângã tine, atât de aproape cã începi sã te întrebi dacã îl cunoşti de undeva... Te uiţi la persoanã şi vezi o mutrã împieritã cãci persoana nu este cu absolut nimic deranjatã cã îţi respirã în pãr. Rezişti ce rezişti dupã care faci un pas în lateralã. Acelaşi lucru se întâmplã în autobuz...ocupi un locşor în picioare, te agãţi fericit de cea mai apropiatã barã, dupã care la staţia urmãtoare se urcã unul sau una care se “implementeazã” chiar în ochii tãi, ostentativ, fãcându-te sã-i cedezi din spaţiul tãu. Nu mai zic de bagajele trântite în dreptul uşilor, depozitate pe scaune, blocând trecerile. Si sã te ţii bairam dacã apar controlorii şi se leagã de cineva...Dintr-o datã se trezeşte solidaritatea din românaş, uitând cã blatul ne scumpeşte de fapt biletele!

Dragii mei, am sã vã fac o micã teorie a spaţiului personal. Fiecare dintre noi avem în jur un câmp electromagnetic care defineşte un spaţiu personal mai mic sau mai mare, în care acceptãm sau nu persoanele din jur, în funcţie de cât de familiare ne sunt. Acest lucru se verificã uşor, observând pânã la ce distanţã admiţi sã se apropie de tine o persoanã care îţi vorbeşte. Reglezi involuntar aceastã distanţã fãcând paşi înainte şi înapoi în timpul discuţiei. Practic, atunci când cineva încalcã acest teritoriu, ar trebui sã simţi un disconfort la nivel psihic şi sã te distanţezi. Lucrul acesta nu mai funcţioneazã la români şi de aici se vede cât de nesimţiţi au devenit unii. 
“Eşti tu prea sensibilã, stai prost cu nervii...” ar zice majoritatea. Imi pare rãu dar în toţii anii ãştia de degradare popularã, cu toate eforturile depuse, n-am reuşit sã devin mai nesimţitã.  Poate mã consum mai puţin când vãd nesimţirea din jur dar sper cã nu m-am contaminat. Altminteri sunt conştientã ca cei care “stau prost cu nervii” trãiesc mai puţin. Asta sã fie paguba mea!