Translate

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Un partener pe masura



Stau in fata mesei din bucatarie. Picioarele cracanate, coatele departate de corp, sunt gata de duel. Degetele imi freamata desupra armei, o masina de calcat no name care se straduieste sa se incalzeasca la o temperatura oarecare, termostatul nu mai indica demult realitatea. Din lateral, de pe scaun, ma pandeste dusmanul, un morman de camasi barbatesti in doua culori si doua dimensiuni. Am amanat cat am putut momentul crud al calcarii rufelor, dar s-a terminat. Altminteri, de luni, familionul va trebui sa plece in maieu la treaba.

« Clac » face becul (inca functional !) al masinariei si ma reped fulgerator asupra pulverizatorului de apa. Am sticla in stanga, masina in dreapta si prima camasa rastignita pe patura. Cum care patura ? Eu, oameni buni, sunt traditionalista ! Calc pe o paturica, pe masa din bucatarie. Desi, in ultimii ani, al meu sot, vizibil impresionat de eforturile si « duelurile » mele saptamanale, s-a rugat de nu stiu cate ori sa il las sa cumpere o masa de calcat, eu nu si nu ! Probabil manifest unele tendinte masochiste.
Camasile sunt micul meu cosmar de weekend. Cei doi barbati din viata mea poarta amandoi uniforma si camasile corespunzatoare. Bine ca nu sunt si genul meu de imbracaminte, altfel nu stiu cum o scoteam la capat. In schimb, eu am alt stol de pasarele…fuste si tricotaje usoare. Exclus pantaloni si chestii lalai. Lucrez cu publicul, nu mai arat ca la douazeci de ani si am prea mult simt al ridicolului ca sa fac abstractie de varsta mea. Decat ca acum sunt mai calma cand vine vorba de infatisare.
Cand privesc in urma, ceea ce imi amintesc cu precizie este faptul ca mi-am petrecut destul timp in fata oglinzii, fiind nemultumita, nu de greutatea corpului meu, care a fost intotdeauna normala, ci de proportiile in care era construit acest corp...Prin adolescenta, cand toti tinerii au unele idei fixe in ceea ce priveste infatisarea lor, umerii mei mai ingusti fata de solduri imi dadeau mari batai de cap si ma faceau sa judec de o suta de ori inainte de a-mi cumpara ceva de imbracat. Acum sunt mai detasata, dar tot alerg zile intregi prin oras atunci cand trebuie sa cumpar ceva ! Nu-mi trebuie haine pretentioase, daca stii ce si cum sa combini poti sa arati feminina si cocheta fara prea mare efort financiar. Dar nu fac rabat de la corectitudine. Nu-mi plac lucrurile sifonate, descusute, destramate, care stau stramb, cu mansete descheiate, gulere tocite si coate roase. Nu stiu daca ati obsevat pe strada, la schimbarea anotimpurilor, mai ales cand se trece la hainele de vara si lumea scoate din dulapuri tricourile subtirele, vezi o gramada de toale de buna calitate, dar crampotite, aruncate pe domnisoare prea comode sa le netezeasca macar. Sa inteleg ca persoana in cauza n-a avut dimineata cu ce sa se imbrace si a fost musai sa ia o bluzita facuta armonica, dupa un sezon de stat in sac. Si ce ? Nu putea sa treaca masina de calcat peste haina ? Ca dura fix cinci minute ! Eu inteleg ca se poarta stilul mai boem, mai neglijent, dar unii il asimileaza cu cel neingrijit si fac o mare greseala.
Niciodata n-am putut sa fac abstractie de cute, oricat de tare ma grabeam. Am fost prea constienta de modul in care ma judeca oamenii, de influenta sau puterea de convingere pe care o am atunci cand arat decent, placut, ingrijit. Stiu ca haina nu-l face pe om, dar il defineste, oricat ni s-ar parea noua de superficial acest mod de a percepe lucrurile.
Acum am mai multe cute in grija pentru ca, asa cum spuneam la inceput, am facut cunostinta cu camasile de uniforma. Ah, camasile ! Aici mi-am prins urechile si, de ceva timp incoace, imi dau seama ca nu mai fac fata standardelor fara electrocasnice corespunzatoare. Sa ma vezi trecand fierul de calcat inainte si-napoi, de o suta de ori, prin acelasi loc, pana simt cum mi se dezvolta bicepsii si tricepsii, concomitent cu pipota care sta sa plesneasca de nervi, si imi apar basici la degete de zici c-am tras la sapa toata ziua. Ustensila mea isi da obstescul sfarsit si odata cu ea si traditionalismul meu. Vad apropiindu-se cu pasi repezi momentul cand voi lua la mana ofertele online si voi hotarî ca nu voi mai fi in veci sclava rufelor. 

Dar pentru asta mi-ar trebui o marca serioasa, care sa-mi faca treaba pe jumatate.  Ceva puternic, cu jet de abur ca sa dovedeasca materialul rebel al camasilor. Ceva cu varf mai ascutit pentru calcarea spatiilor nesuferite din jurul nasturilor si cu un maner placut la atingere, ca sa-mi menajeze palmutele. Ceva frumos colorat, rosu ca pasiunea de preferinta, ca sa ma indragostesc de el si sa transforme munca intr-o joaca. Vi se pare ca personalizez prea tare un obiect? Va inselati. EL exista cu adevarat, se numeste BOSCH si arata la fel de seducator ca James Bond-ul fiarelor de calcat.
 “My name is Bosch! Bosch Edition Rosso…”
 Sa vezi atunci cum as mai baga spaima in mormanul de rufe, ca sa nu mai zic cat timp as scuti de la aceasta activitate obositoare ce-mi cotropeste fiecare duminica. Iar lunea as arata ca o lady, odihnita si cu un look impecabil. Datorita unui partener perfect!  

Acest articol participa la SuperBlog 2013 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Va rog sa va spuneti parerea, cu umor, cu bun-simt, constructiv. Comentariile sunt moderate, nu apar imediat pe pagina. Incerc sa le aprob cat pot de repede.