Translate

joi, 20 martie 2014

Teatrul faţã cu reacţiunea



Stau pe bancã la soare. In stânga mea, Maestrul şi-a pus boiereşte picior peste picior, mâna relaxat pe mãciulia bastonului şi studiazã liniştit parcul din faţa noastrã. Clipa mea de linişte este întreruptã de apariţia unor pici. Mã ridic. Stiu ce vor. Sã nãvãleascã peste Maestru. Acesta îi suportã cu stoicism de câţiva ani. Cred şi eu! N-are ce face, nu este decât o statuie. Cea mai iubitã din Ploieşti. De când a fost instalat grupul din centrul oraşului, probabil cã au fost fãcute mii de fotografii. La început am bãnuit cã ingenioasa idee de a-l modela pe Caragiale în mãrime naturalã şi într-o poziţie atât de fireascã este cheia atracţiei. Apoi am realizat cã este mai mult de atât. Maestrul are un loc cu totul aparte în inima ploieştenilor, iar ideea de a-l da jos de pe piedestal şi de a-l aşeza pe o bancã, printre concetãţeni, n-a fãcut decât sã sporeascã aceastã dragoste.
In orice caz, Caragiale priveşte cu o expresie înţelegãtoare societatea ce se perindã prin faţa lui, întrebându-se probabil la câte schimbãri va avea ocazia sã mai asiste... Undeva, în dreapta, pe una dintre strãduţele modernizate ale Ploieştiului, o instituţie la fel de reprezentativã pentru oraş ca şi „instituţia Caragiale”, traieşte probabil aceeaşi dilemã. Teatrul „Toma Caragiu” are peste 55 de ani şi încearcã sã ţinã pasul cu vremurile. Dar este din ce în ce mai greu! Intotdeauna mi-am spus cã altceva este sã faci teatru în Capitalã, acolo unde, în aceste timpuri de crizã, existã totuşi un segment al societãţii ce îşi permite, financiar vorbind, sã aloce o sumã pentru culturã, şi altceva este un teatru de provincie ce trebuie sã lupte din greu pentru publicul fiecãrui spectacol. Este dificil sã inovezi în permanenţã, sã cauţi soluţii regizorale inedite, sã rupi gura târgului la fiecare reprezentaţie, iertatã-mi fie expresia. Logica m-a fãcut sã vãd adevãrata problemã. Indiferent cã funcţionezi într-un oraş cu 250000 de locuitori sau într-unul cu douã milioane, problema este aceeaşi şi nu este neapãrat financiarã.

 Teatrul Evreiesc de Stat are o tradiţie de aproape 130 de ani. A fost inaugurat la 19 august 1876, la Iaşi, în vestita grădină de vară “Pomul verde”, când artistul şi scriitorul Avram Goldfaden (1840-1908) a pus bazele celui dintâi teatru evreiesc profesionist din lume şi este singurul ansamblu de acest gen cu existenţa neîntreruptã. In acest caz vârsta înaintatã devine un atuu, limba idiş este departe de a fi un obstacol, iar mijloacele moderne nu sunt deloc strãine punerii în scenã. In present spectacolele pot fi subtitrate în românã sau englezã, mesajele pot fi transmise şi prin dans sau prin montaje video.
Teatrul Evreiesc este mai degrabã cosmopolit prin intenţii şi publicul-ţintã. Din 1948 când a devenit instituţie de stat se poate lãuda cu un numãr de 200 de premiere, adaptãri ale unor opere din literatura idiş, dar şi din lume, fiind scenã pentru jocul actoricesc al unor mari artişti - Sevilla Pastor, Beniamin Sadigursky, Dina König, Lia König, Mauriciu Sekler, Isac Havis, Samuel Fischler, Mano Rippel, Benno Popliker, Seidy Glück, Sonia Gurman. Tradiţia este continuatã astãzi de nume la fel de sonore - Leonie Waldman-Eliad, Rudy Rosenfeld, Theodor Danetti, Maia Morgenstern, lor adăugându-li-se Roxana Guttman, Nicolae Călugăriţa, Andrei Finţi, Boris Petroff, Cornel Ciupercescu, Eugenia Balaure, Natalie Ester, Geni Brenda, Mihai Ciucă, Luana Stoica, Mircea Drîmbăreanu, Marius Călugăriţa. 

Teatrul Evreiesc este pur şi simplu un exemplu de supravieţuire şi de adaptabilitate, a gãzduit festivaluri, a fãcut turnee, a realizat specatcole în coproducţie, este greu sã-ţi imaginezi cã un astfel de mastodont cultural poate avea şi greutãţi. Si totuşi…In luna februarie a acestui an echipa de actori, in frunte cu directorul Maia Morgenstern , a susţinut un spectacol altfel, în aer liber, în frig, în scopul sensibilizãrii opiniei publice cu privire la situaţia dezastruoasã a clãdirii teatrului. Clãdirea monument va fi supusã unor lucrãri ample de renovare, motiv pentru care spectacolele vor fi derulate prin alte pãrţi. Ii va ştirbi acest lucru cu ceva prestigiul? Sunt sigurã cã nu.
Dar prestigiul singur nu pare sã acţioneze asupra tinerei generaţii. O parte dintre tineri cred cã teatrul este pentru persoane în vârstã, iar alţii sunt convinşi cã este pentru persoane cu un anumit grad de culturã. Spiritul rebel al adolescenţei nu pare sã se împace cu nici una dintre aceste categorii. Si aleg cinematograful. Este mai familiar, mai intim. Si implicã mai puţinã concentrare din partea publicului. Dar şi o mare dozã de singurãtate! 

Spaţiul media este ocupat vertiginos de filme 3D, laptopuri, eBook-uri, smartphone-uri, tablete, adicã device-uri ce concureazã serios mijloacele tradiţionale de transmitere a culturii. Din urmã vine la fel de vertiginos o generaţie crescutã în acest nou tip de culturã digitalã, învãţatã sã primeascã mult şi spectaculos, stând pe canapea acasã, nu deplasându-se la un spectacol clasic. Entertainment-ul este livrat ieftin, în emisiuni televizate cu protagonişti amatori, de tipul reality-show-urilor. Avem tendinţa de a-i blama pe cei tineri. De ce nu vor sã meargã la teatru? Pãi, cu atâtea alegeri la dispoziţie, este clar cã se vor îndrepta întotdeauna spre combinaţia de tehnologie care îi satisface cel mai mult. Teatrul ar trebui redefinit astfel încât sã devinã atractiv şi accesibil celor sub 30 de ani. Ar trebui reinventat ca materie de şcoalã, astfel încât sã facã parte din cultura generalã, la fel ca istoria şi geografia. Ar trebui scrise scenarii dupã Shakespeare, pe înţelesul celor mici. Dau un exemplu!
O societate care nu îşi expune copiii la muzicã şi artã nu va avea mai târziu nici artişti, nici audienţa potrivitã actului artistic. Probabil viitorul va fi al companiilor mici, dispuse sã se deplaseze în sânul comunitãţilor locale pentru susţinerea unor programe în unitãţile de învãţãmânt. Sã ne amintim faptul cã grecii şi mai târziu elisabetanii obişnuiau sã susţinã reprezentaţii în aceeaşi camera cu spectatorii, discutând cu aceştia. Nu existau scenã şi salã, cele douã spaţii nu erau separate. Rezultatul era sentimentul tuturor cã au participat la actul artistic, cã au contribuit împreunã la ceva…Acest lucru întãrea comunitatea!
Cum vãd eu viitorul în teatru? Vãd o combinaţie de efecte vizuale, interacţiuni cu spectatorii, poveşti spuse în spaţii non-conformiste, scenarii personalizate pe vârste sau bagaj de culturã, un grad avansat de improvizaţie. Teatrul va trebui sã înghitã şi sã digere toatã evoluţia din jur dacã vrea sã câştige bãtãlia cu tehnologia. Dar va trebui sã dovedeascã mai întâi cã este indispensabil dezvoltãrii unei societãţi sãnãtoase, cã poate cataliza aceastã societate, cã poate aduna la un loc cei mai diferiţi indivizi, cã poate rezolva probleme sau conflicte.

Acest articol participa la  Spring SuperBlog 2014


4 comentarii:

  1. Am văzut un astfel de spectacol în Bucureşti, unul din primele ale teatrului Masca! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Esti un fericit, eu am fost acum multi , multi ani in Bucuresti pentru teatru!

      Ștergere
  2. Interesant! Succes cu SuperBlogul! :D

    RăspundețiȘtergere

Va rog sa va spuneti parerea, cu umor, cu bun-simt, constructiv. Comentariile sunt moderate, nu apar imediat pe pagina. Incerc sa le aprob cat pot de repede.