Amintiri cu iz de lãcrãmioare

Avem cu toţii amintiri din copilãrie. Cât de vechi sunt amintirile? Ei, asta depinde de memoria fiecãruia.

Cele mai îndepãrtate amintiri ale mele, cred cã aveam vreo 4 ani, sunt mai degrabã de naturã olfactivã. Si sunt legate de parfumul de lãcrãmioare. Delicatele, suavele lãcrãmioare…Amintirea mea este atât diluatã  încât, dacã nu ar fi amãnuntele vizuale asociate, probabil aş crede cã sunt reminiscenţe din vreo altã existenţã.

Scena pe care o reînviu este coloratã şi parfumatã, parcã memoria ar decupa-o cu încãpãţânare dintr-o suitã de banalitãţi nedemne sã populeze creierul meu. Mã vãd cu faţa strivitã de ţambrele decojite şi înclinate ale gardului, încercând sã prind în nãri adierea brazdei de lãcrãmioare din curtea vecinilor. Casa de alãturi este a preotului din sat, iar coana preoteasã se îngrijeşte cu atenţie de bucãţica de pãmânt de la şosea. Nu cultivã, ca restul gospodarilor de rând, roşii, pãtrunjel sau ceapã, ci are grijã sã ofere trecãtorilor o perspectivã mai elevatã. Noi avem meri, coacãze şi tufe de hrean bãtrân, ei au gazon, stânjenei, iasomie şi…lãcrãmioare.  

De fiecare datã, înflorirea lãcrãmioarelor este un prilej de sãrbãtoare. Nu sunt flori uşor de procurat şi nici uşor de întreţinut. Sunt firave şi pretenţioase! De aceea stau acum cu nasul lipit de ulucile gãunoase. Ieri întrezãrisem doar bobocii albi, astãzi mirosul pluteşte în valuri spre nãrile mele, smulgându-mã de la jocurile obişnuite. Si, ca de fiecare data, în aceeaşi dupã-amiazã, la insistenţele mele, bunicã-mea mã ia de mânã şi pornim în vizitã la coana preoteasã care de-abia aşteaptã sã-şi laude florile.

N-am sã uit niciodatã gestul ce-mi dãdea fiori de fericire, amfitrioana noastrã aplecându-se şi rupând cu grijã câteva tulpiniţe, un bucheţel pe care mi-l înmâna solemn şi pe care mi-era fricã sã-l strâng, de teamã sã nu vatãm preţioasele flori.

Anii au trecut dar rareori am regãsit mirosul de odinioarã, chiar şi printre dedicatele parfumuri pentru femei .  Asta pânã într-o zi când…dar sã nu sãrim peste etape!

Pe Antonio Banderas l-am admirat întotdeauna ca bãrbat, ca actor şi, în vremea din urmã, ca om talentat, capabil sã se autodepãşeascã. Ce treabã are Banderas cu amintirile mele despre lãcrãmioare? Surprinzãtor, dar are, lucrurile se leagã ciudat în viaţa asta!

Cã binecunoscutul actor, ca şi alţi artişti de altfel, şi-a diversificat preocupãrile, punându-şi numele pe o serie de parfumuri, ştiam, nu m-am mirat prea tare, dar nici nu m-a interesat în mod special. Erau doar produse şi nume aruncate în marea cea mare a pieţii de profil. Numai cã, la un moment dat, printr-un concurs de împrejurãri, am intrat în posesia albumului de fotografie realizat de Antonio Banderas, în 2011, cu ocazia lansãrii apei de toaletã “The Golden Secret”.

“Secretos sobre negro” este numele albumului şi mi-a dezvãluit o laturã neaşteptatã a actorului. Poezie fãrã cuvinte, roluri, mişcare, pasiune nemãrginitã surprinsã cu un talent pe care nu l-aş fi bãnuit niciodatã la bãrbatul care mã încântase în alte feluri, în filme de acţiune, dansând, cântând singur sau alãturi de voci consacrate.

In dupã-amiaza când am rãsfoit albumul, am cãutat pe net fragmentul din “Fantoma de la operã”, pe care Banderas îl interpreteazã împreunã cu Sarah Brightman şi am pierdut un timp pe canapea, delectându-mã cu fotografiile pline de dragoste, gelozie, suferinţã. 

Tin minte cã al meu soţ, intrigat de muzica data în surdinã, dar şi de liniştea din casã, altminteri obişnuit sã mã audã robotind zgomotos, a venit pânã în sufragerie, m-a privit câteva clipe, apoi a dispãrut fãrã sã zicã nimic.

 In acelaşi an, de Crãciun, domnul Antonio Banderas mi-a reamintit parfumul la care râvnisem în copilãrie. Blue Seduction for Women a fost cadoul meu de suflet, alãturi de replica celui care mi-l dãruise: “Stii, eu chiar ascult poveştile pe care mi le spui…”

Mi-am privit o clipã soţul, neînţelegând la ce face aluzie, apoi am deschis febril sticluţa de parfum. Arome fructate, violete şi bergamote m-au luat prin surprindere cu prospeţimea lor. Dar apoi, când simţurile s-au mai potolit, am prins în nãri parfumul lor, al lãcrãmioarelor şi al iasomiei, şi parcã m-am vãzut pentru o clipã, din nou, cu faţa strivitã de gardul vechi.

Dorinţele se pot împlini, nu-i aşa? 

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.