Misterioasele cãi ale pasiunii

Parfumurile, apa de colonie şi uleiurile aromate au fãcut parte din istoria umanitãţii încã din primele timpuri ale sale. Borcane şi vase umplute cu ingrediente exotice au fost gãsite în cele mai vechi morminte antice din China. De fapt, nu este cunoscutã data exactã când au început sã fie utilizate parfumurile. Dar este cert cã atât femeile cât şi bãrbaţii folosesc de mii de ani anumite substanţe pentru a potenţa mirosul propriului corp şi vor continua sã facã uz de acestea pentru cine ştie cât timp, în viitor. Cercetãtorii cred cã pasiunea omului pentru parfumuri are legãturã cu feromonii, dar asta nu explicã dorinţa de a utiliza zilnic aceste substanţe, mai ales în prezent, când influenţa feromonilor este atenuatã de civilizaţie. In realitate, oamenii iubesc aromele care îi învãluie şi senzaţia de a fi mai apreciaţi de ceilalţi datoritã acestui fapt, dar într-un mod subtil, romantic, fãrã o conotaţie neaparat sexualã. Parfumul apropie, leagã, îndulceşte sentimentele, schimbã pãreri, creeazã viziuni, darâmã bariere. Exemplul în povestioara de mai jos…  

Prietena mea cea mai bunã era în oraş pentru câteva zile, aşa cã doream sã profitãm din plin de reîntâlnire şi în fiecare searã cinam la un mic restaurant de pe bulevard, un loc intim dar cu oareşce pretenţii : muzicã în surdinã, lumini calde, o ambianţã cochetã cu şarmul discret al unui bistro franţuzesc. Iar lumea… Ei bine, clienţii erau dintr-o anumitã plãmadã, nu ostentativi, nici epatanţi, mai degrabã din tagma boemã a artiştilor, intelectuali trecuţi de o anumitã vârstã şi tineri pentru care romantismul nu este doar o vorbã rãsuflatã. Una peste alta, era o adevãratã plãcere sã pierzi vremea acolo, la taclale, în faţa unei farfurii apetisante, urmãrind jocul relaţiilor şi mimica «actorilor».

In prima searã micul restaurant radia o veselie discretã, conversaţiile curgeau sãltãreţe, iar chelnerii zburdau printre mesele ocupate, ducând platouri aromitoare sau sticle cu nume celebre. Nici nu am bãgat de seamã când, în zumzãiala generalã, s-a materializat lângã noi bãiatul care trebuia sã ne serveascã. Discret, apretat şi suficient de formal, ne-a urat bun-venit cu o voce blândã, aplecându-se pentru a aşeza pe masã menu-urile legate în piele. Zece minute mai târziu, în timp ce tânãrul aranja cele trebuincioase, foindu-se în jurul nostru cu supleţea unei feline, aveam sã remarc ochii de un albastru atât de intens încât aveai senzaţia cã toate oceanele lumii îşi dãduserã întâlnire în petele acelea de culoare.

Nu, de obicei nu cad în extaz atât de repede, indiferent de nuanţa unor irisuri minunate. Pe moment chiar m-am întrebat ce mã apucase. Posesorul celor doi ochi hipnotici pleca şi venea, vãzându-şi de îndatoririle sale, în timp ce eu încercam sã mã dumiresc de ce în jurul nostru pluteau note de ozon, pişcãtoare ca aerul curat al mãrii, arome de pepene şi bergamotã condimentate cu piper, dulcea vanilie învãluind mere proaspete şi frunze de violete, de parcã atmosfera unei exotice petreceri tropicale ar fi nãvãlit pe uşa restaurantului.

Prietena mea m-a privit zâmbind :

« Are gusturi, bãiatul, nu ? Nu te-ai aştepta din partea unui chelner sã fie la curent cu ce mai apare pe piaţã. »

« Parfumul Deeply Yours for Him…cel lansat de Enrique Iglesias » zise ea exasperatã, vãzând cã nu pricep la ce face aluzie. 

Aha ! Care va sã zicã, aveam de-a face cu unul care cunoştea puterea parfumului asupra oamenilor în general şi a sexului slab în special.

Dupã aproape douã ore petrecute într-o vâltoare de amintiri, râsete şi glume, în timp ce savuram desertul, uşa de sticlã a salonului se deschide impetuos şi apare un grup din acela mereu în cãutare de locuri noi unde sã se amuze. Erau trei bãrbaţi tineri şi douã fete, dintre care una  frumoasã coz, dar cu o privire trufaşã, genul care te ţine la distanţã numai din ocheade ascuţite ca nişte ţepuşe de argint. Grupul se instaleazã în apropierea noastrã, continuând sã vocifereze, încercând parcã sã atragã atenţia asupra prezenţei lor strãlucitoare.

Il vãd pe bãiatul « nostru » intrând în raza vizualã a noilor clienţi, la fel de subtil cum ne întâmpinase şi pe noi, aşteptând sã fie observat. Frumoasa tresare, întorcând un zâmbet dulce-acrişor, ca un şerbet de lãmâie, spre chelner :

« Ia uite pe cine avem noi aici ! Aşadar, pe-aici îţi fãceai veacul când te întrebam dacã nu ieşi cu noi la o bere… » zice ea cu o voce atât de cristalinã de îţi îngheţa şi sângele în vine.

Chelneraşul se coloreazã uşor în obraji şi o strãpunge cu ochii aceia albaştri, la fel de tãioşi ca şi vocea ei :

« Din pãcate, unii dintre noi trebuie sã mai şi supravieţuiascã, nu numai sã iasã la o bere… »

Tinerii izbucnesc în râs, numai frumoasa trage în silã de colţurile buzelor, nu prea încântatã de rãspuns :

« Bine, dacã aşa preferi tu…dragule… »

Si în urmãtoarele secunde începe sã turuie cu asemenea vitezã ceea ce dorea sã comande, încât bietul bãiat, surprins, era gata sã scape pixul din mânã.

Ce sã vã povestesc? Nu cred cã am vãzut o fatã mai pusã pe rele ca aceea! Bãtea darabana cu degetele pe damascul alb, îşi arunca pãrul castaniu pe spate şi era pornitã sã se poarte ca o scorpie cu amãrâtul de chelner pe care, evident, îl cunoşteau cu toţii. Dar, ceea ce era mai rãu, bãiatul înghiţea fãrã o grimasã toatã umilinţa, dându-şi silinţa sã-şi pãstreze calmul, în ciuda faptului cã domnişoara metamorfozatã în harpie nu-l slãbea o clipã, punându-l tot timpul sã-i aducã ceva sau fãcându-i observaţii amare despre serviciul sãu.

Am privit scena cu o revoltã crescândã şi probabil cã aş fi intervenit, dar ceva îmi spunea cã lucrurile aveau rãdãcini mai adânci decât întrezãream eu. La urma urmei, o femeie nu afişeazã o asemenea rãutate decât dacã are sentimente puternice pentru un bãrbat, iar gândul acesta mã fãcu sã tac şi sã aştept cu mare curiozitate urmarea. Prietena mea remarcase şi ea « conflictul » pasional şi mã atinse uşor pe braţ:

« Tine minte ce-ţi spun: ai încredere în Enrique! »

Chelnerul s-a descurcat ireproşabil în primele minute, reuşind sã aranjeze totul ca la carte, în ciuda replicilor ironice, a chicotelilor maliţioase şi a uitãturii apãsãtoare a fetei, gata sã se lege de orice scãpare. La un moment bãiatul soseşte cu niste cupe de îngheţatã şi, în timp ce el se apleca, ea face un gest exagerat, şi niţel premeditat dacã mã întrebaţi pe mine, iar un afurisit de moţ de frişcã aterizeazã ca o piazã-rea drept pe rochia de mãtase preţioasã a domnişoarei.

« Incompetentule! Mi-ai distrus rochia, unde este şeful de salã ?» se rãsteşte ea furioasã, în vreme ce oropsitul chelner se pierde cu firea, se lasã într-un genunchi şi începe sã şteargã cu disperare pata de frişcã de pe rochie.

O vãd pe scorpie cum încremeneşte ca atinsã de o baghetã magicã şi închide ochii, inspirând adânc, în timp ce şeful de salã apare rapid, atras de larma stârnitã de fatã. Aş fi pus pariu cã povestea avea sã ia o întorsãturã neplãcutã pentru eroul nostru, ridicat acum în picioare şi aruncând priviri furibunde spre domnişoara cea cu toane.

« Ce s-a întâmplat, vã rog?» îl aud pe şef interesându-se pe un ton autoritar.

Mã aşteptam ca vulcanul de femeie sã izbucneascã într-un potop de acuzaţii, dar ea deschide ochii acum îmblânziţi, de parcã un miracol o readusese în simţiri, şi zâmbeşte pentru întâia datã sincer, fâlfâindu-şi genele lungi spre şeful de salã.

« Oh, nu-i grav, cred cã am exagerat puţin…a fost vina mea…Enrique n-a greşit cu nimic, eu am fost neatentã! »

Privesc uimitã spre prietena mea şi îi şoptesc :

« De unde ştiai cã îl cheamã Enrique?! »

« Nu ştiam! Mã refeream la parfum, cred cã are o putere mai mare decât mi-am imaginat » şuşoteşte ea la fel de surprinsã.

Când ne-am ridicat de la masã, am aruncat o ultimã ocheadã spre vecinii noştri. Imblânzirea scorpiei fusese un succes de vreme ce aceasta îl chestiona pe eroul nostru la ce orã iese din turã. Cu adevãrat misterioase sunt cãile parfumate ale pasiunii!

   

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.