Translate

miercuri, 11 noiembrie 2015

O aventurã în suburbii



S-a întâmplat ca prima mea slujbã sã coincidã cu prima mea maşinã. Stiu, sunã puţin anapoda, dar adevãrul este cã la vreo lunã dupã ce mã vãzusem vajnica posesoare a unui carnet de conducere a dat şi norocul profesional peste mine. Adicã mi-am gãsit un serviciu. De fapt, şcoala de şoferi o urmasem mai mult de gura alor mei care insistau cã, în ziua de azi, dã bine la CV sã te lauzi cu abilitatea de a învârti volanul. Nu ştiu cât de abilã devenisem, dar ştiu précis cã eram tot timoratã, mergeam atârnatã de volan şi puneam frânã la fiecare muscã ce traversa parbrizul. A, da! Si sunt femeie…

Nici nu mi-am dat seama câtã dreptate avuseserã ai mei decât în momentul în care am ajuns la noul job, în prima zi a noii mele vieţi: aceea de angajat full-time, cu perspective incerte şi o groazã de atribuţii la orizont. Dap, cãpãtasem un post umil, ca mai toţi tinerii la început de drum, ceva între secretarã, casierã, curier şi responsabil cu protecţia muncii, adicã ce mai rãmãsese prin firmã, cã restul fuseserã ocupate de ceilalţi trei colegi de suferinţã. N-am pus la socotealã şeful, un domn pensionar reprofilat pe afaceri mãrunte cu reparaţii de diverse echipamente electrice şi electronice. Seful era bonom şi vorbea pe un ton civilizat ceea ce mi-a dat oareşce curaj la început, auzisem eu poveşti despre patroni ce îşi tiranizau subordonaţii.
Totul a mers ca pe roate în prima jumãtate de orã a primei zile de serviciu. Asta pânã ce şefu’ a avut o scurtã convorbire telefonicã, dupã care a tras sertarul de la birou, a dibuit un snop de chei şi mi s-a adresat cu un zâmbet larg:
“Drãguţã, ia matale astea, ia si maşina din faţã şi, rogu-te frumos, du laptopul domnului director X, la Mogoşoaia. Si ai grijã sã ajungi cât poţi de repede, domnul director pleacã de acasã la 12 şi are nevoie de aparat.”
Cred cã faţa mea împietritã din acel moment spunea multe despre panica ce-mi cuprinsese sufletul, nu numai pentru cã trebuia sã conduc singurã, în afara Bucureştiului, dar şi pentru cã lipsa mea de experienţã mi se pãrea copleşitoare. Pe de altã parte, ca sã refuz o însãrcinare în prima zi de lucru era de rãu-augur. Nu doream sã-i dau motive şefului sã regrete cã mã angajase, aşa cã am apucat cheile cu mâna îngheţatã şi am ieşit din birou.
Maşina firmei arãta exact cum îmi închipuisem: cam şubredã. Probabil drumurile dese şi hârtoapele bucureştene erau pe cale sã-i facã felul. N-a luat-o la prima cheie. Am rãsuflat adânc, am spus o rugãciune scurtã şi am învârtit din nou. S-au auzit câteva scârţâieli incerte, câteva vãicãreli aproape umane şi motorul a pornit în silã, ca vocea unui fumãtor înrãit. Pânã la ieşirea din oraş totul a mers cvasi-strunã. In afarã de faptul cã mãgãoaia s-a oprit la douã semafoare şi n-a mai pornit decât cu rugãciuni fierbinţi, iar pe şoseaua spre Târgovişte s-a declanşat semnalul de avarie şi au început sã fâlfâie stopurile de ziceai cã sunt în misiune specialã, restul a funcţionat acceptabil.
Taman când mã oprisem la o întretãiere de drumuri, încercând sã-mi aduc aminte indicaţiile, s-au întâmplat douã lucruri notabile: motorul a sucombat cu o sforãialã expresivã, iar de dupã colţul strãzii a apãrut o cãruţã încãrcatã cu saci de porumb, mânatã agale de un nene cu mustaţã pe oalã. Animalul înhãmat la atelaj nu pãrea a fi chiar din neamul cailor, urechile mai lungi îi trãdau apartenenţa la tagma catârilor. Dar trãgea bine, chiar mai bine decât motorul recent decedat.
Am deschis repede geamul:
“Aloooo….alooo, domnu’…” strig cu o voce firavã, de om crescut cu congelate, la oraş.
Cel apelat se uitã nemulţumit la mine. Cred şi eu, am blocat banda. Catârul mã depãşeşte cu vioiciune prin stânga şi se opreşte în dreptul geamului meu. Mã aplec ca sã-l vãd pe mustãcios :
«  Bunã ziua ! Nu va supãraţi, care este casa dlui.X?»
« Faceţi la dreapta, e a treia casã. »
Mulţumesc frumos şi rãsucesc cheia în contact. Lipsa de reacţie a motorului îmi dã fiori pe şira spinãrii. Nu e posibil sã mi se întâmple tocmai mie !!! Invârt iar, de data asta cu furie. Nici nu observ cã nenea cu atelajul s-a oprit din nou. Mustãciosul « parcheazã » catârul pe marginea strãzii, se dã jos tacticos şi vine spre mine :
« Lãsaţi-o cã n-aveţi ce-i face ! Pot sã ridic capota ? »
Dau din cap amãrâtã. Incurcãtura mi-a adus lacrimi în ochi. Meşterul de ocazie ţâţâie din buze, cu o minã descurajantã :
« V-a murit bateria. De unde veniţi ?»
« Din Bucureşti…ce mã fac ? » şoptesc eu cu jale, în timp ce ochii bãltesc amarnic.
« Ei, hai, n-o luaţi chiar aşa ! Sunteţi la Mogoşoaia, nu la capãtul lumii. Totul se rezolvã în ziua de azi dacã ai un telefon şi internet »
Si îl vãd cum se scoboceşte în buzunarele gecii, dând la ivealã un smartphone lucios. Il « butoneazã » cu degetul arãtãtor, înnegrit de muncã, apoi îmi aratã ecranul. Silabisesc prin ceaţa lacrimilor : baterii auto cu montaj la domiciliu în Bucureşti

« Vedeţi ? Puteţi comanda bateria şi serviciul de montaj şi nici mãcar nu trebuie sã fiţi prea priceputã la maşini ca sã ştiţi ce tip de baterie vã trebuie. Aveţi un soi de simulator pe site, doar alegeţi marca maşinii, modelul şi versiunea şi vi se afişeazã bateriile compatibile. Cel mai bine însã este sã îi sunaţi şi vã spun ei ce se potriveşte: baterii autoVarta, Rombat, Bosch…»
Mã uit la mustãcios ca la un soi de zeitate a bateriilor.
« Si cum ajung la service?» întreb eu, amintindu-mi cã nici mãcar nu sunt în oraş.
« N-ajungeţi ! Vin ei la dvs. Ii cunosc pentru cã am paţit-o şi eu. Pentru Bucureşti şi Ilfov se deplaseazã, vã costã suplimentar 39 de lei montajul şi mãsurãtorile pentru garanţie, livrarea e gratuitã şi n-aveţi nici o grijã în felul acesta. Stiu pe cineva care a luat o baterie dintr-un magazine fizic şi dupã câteva luni începuse sã se descarce şi nici nu ţinea curentul. A alergat între magazin şi un service oarecare, cã avea garanţie bineînţeles, şi n-a rezolvat nimic. Mai bine apelaţi la profesionişti din prima. Oricum, chiar dacã achiziţionaţi din magazinul de baterii auto, tot trebuie sã ajungeţi la service pentru garanţie, aşa mai scutiţi drumurile. »
Il privesc nãucã. Omul pare documentat, dar maşina e a firmei, nu pot sã acţionez de capul meu. Imi iau inima în dinţi şi îl sun pe şef. Parcã îl vãd cum îşi pune mâinile în cap. Puteam sã ghicesc cum gândeşte, calculând cât l-ar costa o tractare pânã acasã. Una peste alta, şeful a ales varianta cea mai comodã şi mai sigurã. Plus cã preţurile bateriilor auto de pe site erau extrem de bune şi puteai sã le compari.
Cum am livrat EU laptopul ? De pe capra cãruţei. Casa directorului era pe traseul simpaticului mustãcios. La întoarcere, i-am gãsit pe baieţii de la firmã aşteptând lângã maşinã.
« Aţi fãcut bine cã ne-aţi chemat. In primul rând pentru cã sunteţi femeie…glumesc!» râde unul dintre ei.
« Serios vorbind acum…existã câteva riscuri pentru cel care umblã la bateria maşinii. Au fost cazuri în care bateria a explodat sau proprietarul a lãsat motorul maşinii mergând şi aceasta s-a deplasat sau bateria s-a încins în timp ce era ţinutã la încãrcat. Pot sã aparã tot felul de situaţii şi toate neplãcute dacã nu ştii cum sã procedezi.»
Spre searã, acasã, epuizatã dupã o zi cu peripeţii, m-am distrat citind pe site mãrturiile clienţilor care apelaserã la echipa firmei. Se pare cã aceasta a fost o surprizã neaştepat de plãcutã pentru toatã lumea.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

12 comentarii:

  1. Si eu la masina mea am Varta, inainte aveam o baterie second hand care ma lasa cand mi-era lumea mai draga, asa ca am luat o baterie de calitate,de atunci nu mai am probleme.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu mi-aduc aminte cum impingeam la Dacia alor mei...Ce vremuri!

      Ștergere
  2. Pai.....erau smartphoneuri in prima ta zi de munca? :)
    Pe vremea mea erau caramizi cu antele cat casa ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este o poveste, dar realitatea este ca smartphoneuri am vazut la cei mai neasteptati indivizi. Stiu din proprie experienta ca ma inghesui cu navetisti in fiecare zi, in autobuz.

      Ștergere
  3. Bine că nu muri pe pustii! Oricum ar fi, dacă n-ai bani în portofel atunci, îi... văleleu! Nici nu vreau să mă gândesc. Bine că nu sunt și șoferiță! Că, dacă ămân fără de baterii la telecomandă nu e bai. :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uite ca sunt solutii si in cele mai disperate cazuri!

      Ștergere
  4. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  5. Ma gândeam ca te-a dus omul cu catârul pâna la domnul X. :)
    Pe mine m-a lasat odata într-un pasaj subteran la 4 dimineata. Am împins-o pâna jumatatea pantei (urcare) si, obosind, i-am dat drumul. S-a dus cu spatele înapoi într-o viteza de n-ai vazut ... si eu alergam pe lânga ea. Mergeam la aeroport, am pierdut si avionul atunci... hehehe. Amintiri :).
    Azi rezolvam totul cu un click. Bafta, Crina... Si curaj! Suntem bune la sofat! ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce bataie de cap! Eu cred ca innebuneam, ma asezam langa masina si incepeam sa bocesc.

      Ștergere
  6. O, imi amintesc cum ma tinea tata in brate pe drumul de tara, sa "conduc". Chiar draga-mi era Dacia colorata si mirosul ei, scaunele cu blanita kitch, galbena :)

    RăspundețiȘtergere

Va rog sa va spuneti parerea, cu umor, cu bun-simt, constructiv. Comentariile sunt moderate, nu apar imediat pe pagina. Incerc sa le aprob cat pot de repede.