Translate

miercuri, 30 octombrie 2013

Ce-i de râs în asta?



Interesantã proba cu numãrul 14 din SuperBlog…Cicã sã “blogãm” cu umor, la liberã alegere. Ii mulţumesc sponsorului pentru idee, ca m-a nimerit în cea mai proastã, lipsitã de umor, perioadã a vieţii mele. De câteva zile, datoritã unei conjuncturi nefavorabile, sunt într-o dispoziţie extrem de rea. Singurul lucru care a reuşit sã-mi smulgã o grimasã zilele acestea a fost peştişorul pe care mi l-am cumpãrat sãptãmâna trecutã. Este aşa de vioi cã îl alerg prin cadã ori de câte ori îi schimb apa din acvariu. Nici mãcar cu plasa n-am reuşit sã-l capturez, a trebuit sã-l pescuiesc cu mâna goalã. Din care a sãrit în cadã…Bineînţeles cã ai mei stãteau în spate şi rãcneau pe douã voci: “Prinde-l!Prinde-l!Vezi cum îl apuci…Il rãneeeeeştiiii!”. Vã daţi seama cã la asemenea încurajãri mi-a pierit toatã îndemânarea. Staţi liniştiti, cã l-am prins pânã la urmã, n-a zbughit-o pe gura de scurgere a cãzii şi n-a stârnit nici o dramã de familie.

Nici mãcar naveta pe troleu nu mi-a mai produs satisfacţiile de rigoare. Adicã de la serviciu şi apoi cãtre serviciu, dus-întors, cu haltã în centru, ca sa iau alt mijloc de transport în comun. V-am mai povestit eu despre transportul în comun din Ploieşti, dar trebuie sã recunosc cã RATP-ul are meritul de a fi bãgat autobuze şi în zone în care n-a ajuns nimeni niciodatã, ca sã parafrazez lozinca din Star Trek. In cazul meu, eu centrez, eu dau cu capul, adicã sunt capitanul Picard şi zic "Engage!", aşteptând sã mi se deschidã în faţã o gaurã de vierme şi sã trec instant la viteza luminii...N-ai sa vezi! Dar, cum spuneam, autobuze sunt din belşug. Numai cã la ora când plec/vin eu, în staţii se adunã o mare de pensionari, în transhumanţa zilnicã ce-i poartã prin pieţele din oraş.
Asa cã, odatã suitã în autobuz, am brusc sentimentul ca am nimerit la azilul de bãtrâni. Simt chiar o oarecare jenã, cã sunt în plus în acel decor geriatric. Poate pãrea puţin deprimant sã vezi atâţia bãtrâni la un loc, dar sã ştiţi cã sunt mai amabili şi mai sociabili decât cei tineri, încheagã discuţii pe loc, chiar dacã nu se cunosc şi nici nu se aud prea bine. Si unii nici mãcar nu ştiu de ce s-au urcat în acel autobuz. So, la un moment dat, cum stãteam eu aşa înghesuitã între o cârjã de lemn şi o paporniţã de piaţã pe roţi (nu, nu era troler, era un hibrid monstruos!), vãd o cucoanã  uitându-se brusc în stanga şi-n dreapta, puţin debusolatã, apoi întrebându-l pe cavalerul tomnatic de lãngã ea: " Nu vã supãraţi, ãsta nu e 30? De ce o ia pe aici?". "E fix 35, stimatã doamnã" rãspunde amabil nenea, " …dar nu disperaţi, mergeţi pânã spre capãt, la linia de tramvai, coborâţi, luaţi 102 şi ajungeţi tot la nord..." " Da, da" aprobã cucoana, fãrã sã intre prea tare în panicã. " Tot aia e, în loc sã mã duc acasã prin nord, mã duc prin vest".
Deh, timpul e relativ la oamenii ãştia, ca şi mijloacele de transport. Ce mai conteazã cã dau roatã oraşului prin nord, sud sau vest, totul e ca timpul sã se scurgã mai uşor. Si, în acest fel, cred cã am descoperit şi principala boalã de care suferã pensionarul român, lipsa de ocupaţie. Cel mai mare duşman al bãtrâneţii! Acuma, sincer vorbind, la ce viaţã stresantã ducem, ar fi mare lucru sã ne pãstrãm luciditatea şi cât şi-au pãstrat-o ei. Dar parcã vãd ca o sa fim mai "zombie" decât toate generaţiile din urmã şi-or sã râdã copiii de noi, într-un ciclu social nesfârşit... Mã şi vãd la 65 de anişori, în baston, în faţa instituţiei, gândindu-mã de ce mã aflu acolo şi dacã e cazul sã mã aventurez pe scãri. S-ar putea sã-mi amintesc, s-ar putea sã nu…Probabil va trebui sã aştept sã aparã vreun coleg, pe care va trebui sã-l recunosc mai întâi, ca sã-mi spunã de ce m-am sculat dis- de- dimineaţã din pat. Vom fi sexagenari în serviciu şi zãu dacã e ceva de râs în asta!
Si totuşi a existat un moment în aceastã sãptãmânã în care o ştire mi-a descreţit fruntea. M-am înveselit la ştirea cu Deveselu…Nu pentru cã mã pasioneazã scutul anti-rachetã, ci pentru cã mi-am adus brusc aminte de genialul film românesc, California Dreamin', singurul film românesc la care am reuşit sã mã uit de la revoluţie încoace şi asta, trebuie sã recunosc, deoarece l-a avut în distribuţie pe Armand Assante. Dacã nu l-aţi vizionat, vi-l recomand cu insistenţã, dupã care puteţi sã citiţi din nou ştirea cu Deveselu. Intre noi fie zis eu credeam cã scutul anti-rachetã e aşa o chestie energeticã, ca în scenele SF cu bãtãlii de nave spaţiale, când El Comandante dã semnalul sã se activeze scutul şi în jurul navei apare o bulã, un ecran, o barierã ceţoasã. Nooo…scutul anti-rachetã este format din radare care intercepteazã rachetele lansate de duşmani (ai NATO de preferinţã), dupã care se lanseazã rachete anti-rachete. Aceştia se numesc interceptori. Iar la Deveselu nu exista radare, alea sunt în altã ţarã, exista numai interceptorii. Chestie sofisticatã! Ce-i de râs în asta? Pãi, faptul cã într-un sat uitat de lume vor veni americanii, tulburând liniştea babelor care renunţaserã sã-i mai aştepte, dupã 50 de ani de comunism şi 26 de ani de tranziţie spre nimic.
Am sã închei cu o zicere de-a lui fiu-meu, bineînţeles fãrã legãturã cu textul de mai sus, plagiind în stil ministerial: “orice papanaş îşi are naşul” nu este totuna cu “orice naş îşi are papanaşul”.
Am zis!
P.S. Sponsorul cu multa imaginatie al acestei probe este Reeija, magazin online de posete din piele.
Acest articol participa la SuperBlog 2013.
 

3 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Cred ca fac efortul sa-l mai vad si eu o data.

      Ștergere
  2. Deci ai scris despre nimic dar m ai facut sa rad copios! Radeam cu niste colegi mai deunazi...la 65 de ani ne invoim cu o ora zilnic sa putem iesi pe poarta la ora cand se termina programul. Si o sa ne intrebam la fel "da de ce am venit?" "Nu stiu dar eu vin zi de zi si nu mi zice nimeni nimc! Tre sa aflu odata si odata" super. Mi a placut

    RăspundețiȘtergere

Va rog sa va spuneti parerea, cu umor, cu bun-simt, constructiv. Comentariile sunt moderate, nu apar imediat pe pagina. Incerc sa le aprob cat pot de repede.