Translate

duminică, 27 octombrie 2013

Elis in Wonderland



Era un bãiat prea mic pentru un pachet atât de mare. Asta era evident!
Elis Curierul împinse cu genunchiul coletul imens pe care de-abia îl dãduse jos din maşinã. Işi sprijini bãrbia pe hârtia maro a coletului şi dete un picior portierei. Se rãsuci cu atenţie, încercând sã-şi ţinã echilibrul. Pe cutia supra-dimensionatã scria “FRAGIL” cu litere roşii, semn cã nu era de glumit cu livrarea.
Elis Bãiatul era subţirel, cu o faţã lungã, spelbã şi împodobitã de coşuri pe maxilare. Slujba de curier nu i se potrivea deloc, dar deloc! O acceptase din cauza banilor, avea mare nevoie de un supliment pentru a-şi continua studiile. Acum stãtea în faţa unei case, cu un coşcogeamitea pachet în braţe, sperând din inimã sã nu facã vreo boroboaţã.

Inregistrã cu oarecare uimire arhitectura neobişnuitã a clãdirii, absenţa unei alei şi arcada proeminentã de la intrare. Sovãi un moment, apoi pãşi cu atenţie pe iarba de un verde nefiresc de strãlucitor. Urcã treptele lustruite, rotunjite la colţuri şi se opri în faţa uşii, cãutând o sonerie. Ochii îi cãzurã pe inscripţia aproape ştearsã, cioplitã pe arcada de piatrã: The Finest Gift Made with Love- şi simţi o oarecare nelinişte. Lucrurile pãreau puţin mai ciudate decât şi-ar fi dorit. Nu cã n-ar fi vãzut unele şi mai şi, dar casa aceasta nu se asorta deloc cu orãşelul în care trãia.
Nu era nici urmã de sonerie, ciocãnel, clopoţel sau alt instrument de anunţat vizitatorii. Dacã n-ar fi avut mâinile ocupate, s-ar fi scãrpinat în creştet, încercând sã iasã din aceastã dilemã. Se vãzu nevoit sã foloseascã pentru a doua oarã piciorul şi bocãni de câteva ori cu pantoful în tãblia masivã a uşii. Linişte. Dinãuntru nu rãzbãtea nici un zgomot.
Elis se enervã. N-avea chef sã se coţopeneascã cu pachetul încã o datã numai pentru cã nu gãsise pe nimeni la destinaţie.  Tocmai când îşi rumega nemulţumirea, se auzi un “clac” sec şi uşa se crãpã, dând la ivealã o dârã de întuneric. Bãiatul tresãri apoi zise repede: “Bunã ziua! Sunt de la firma de curierat, am un colet pentru dvs.”. Pauzã. Prin crãpãtura uşii adia un parfum delicat, îmbietor…înşelãtor…
Din ce în ce mai agasat, Elis îşi învinse timiditatea şi se hotãrî brusc sã intre. Braţele îi amorţiserã, pierdea timpul şi mai avea atâtea drumuri de fãcut! Işi propti umãrul în uşã şi pãtrunse în hol. La început nu distinse mare lucru. Clipi de câteva ori, uluit cã nu îl întâmpinã nimeni. La capãtul holului imens se zãrea o scarã impozantã ce ducea probabil la etaj. Admirã pardoseala elegant mozaicatã şi lustra cu mii de cristale de deasupra sa. Apoi îşi aminti de braţele sale suferinde şi cãutã din ochi un loc unde sã aşeze coletul. In dreapta sa vãzu o mãsuţã de sticlã, cu o vazã plinã de trandafiri şi lalele. Aha! De aici venea parfumul…Sprijini cu grijã pachetul pe colţul mesei şi îl împinse pânã simţi cã poate sã-i dea drumul. Rãsuflã uşurat şi se şterse cu mâneca de transpiraţie. 

Abia atunci observã lângã vazã un cartonaş frumos caligrafiat pe care scria doar “Miroase-mã!”. Elis nu era un geniu, dar nici ultimul prostãnac. Faptul cã nu apãrea nimeni sã-i cearã socotealã începuse sã-i dea fiori pe şira spinãrii, iar imperativul de pe cartonaş suna ca un cod secret. Se gândi cã proprietarii casei sunt ceva mai excentrici cu strãinii. Voia cu disperare sã o ia din loc, aşa cã fãcu întocmai ce-i cerea mesajul de pe cartonaş. Se aplecã şi inspirã încet mirosul buchetului de flori. Era uimitor. In afarã de trandafiri şi lalele, Elis simţi şi alte parfumuri…ceva de violete, parcã mosc…tei?...lãcrãmioare, ceai de fructe de pãdure! Era o întreagã grãdinã acolo. Mai trase o datã, adânc, aerul înmiresmat şi un abur uşor pãru sã-i inunde creierul…
“ Ia te uitã! Avem musafiri!” rãsunã o voce cristalinã în spatele lui.
Surprins şi ruşinat Elis se îndreptã atât de brusc, încât lovi cu cotul vaza. Infipse degetele în ea în ultimul moment, salvând-o de la un dezastru. Chicoteli repede înãbuşite îl anunţarã cã gestul nu supãrase pe nimeni. Se întoarse spãşit cu faţa spre gazda sa şi…rãmase cu gura cãscatã. La nici un metru de el, douã siluete zvelte unduiau galeş. Pânã aici nimic ieşit din comun, numai cã fetele, cãci despre nişte fete era vorba, nu pãreau sã aibã pe ele decât un voal diafan ce abia le acoperea trupurile, lãsând la vedere cam tot ce era esenţial pentru o imaginaţie înfierbântatã. Ochii lui Elis se bulbucarã periculos de mult, dând semne cã vor sã-şi ia lumea în cap. Fetele râserã din nou, aparent inconştiente de goliciunea lor.
“Eu sunt Modesty”, zise prima.
“…iar eu sunt Feeling” gânguri a doua. “Tu cine eşti?”
Elis încercã din rãsputeri sã-şi recupereze darul vorbirii, dar aburul din creier se transformase într-o ameţealã ciudatã, iar frumuseţea demoazelelor nu avea darul sã-i limpezeascã gândirea. Vru sã articuleze vorbele, dar holul începu sã se învârteascã brusc, fãcând sã i se taie picioarele. Taman când dãdea sã se întindã pe pardosealã simţi braţele minunatelor fãpturi înconjurându-l pe dupã mijloc.
“Modesty, ti-am spus sã nu mai pui BUCHETUL acela în hol! Intr-o zi vom da de bucluc…”
Bãiatul se împletici între cele douã zâne, zâmbind prosteşte. Le simţea trupurile calde şi se gândi cã e cea mai frumoasã zi din viaţa lui. Exact când era pe punctul sã le spunã cât de mult le iubeşte, de afarã se auzi un zornãit metalic.
“Cine a lãsat afurisita asta de maşinã în dreptul casei MELE?!” bubui o voce cam prea nervoasã.
“Oh, nu! Papá!” exclamã Modesty agasatã. “Nu e bine sã ne vadã AŞA!”
“Papá e un pic gelos” şuşoti Feeling în urechea curierului, suflându-i în obraz un damf mentolat.
“Sus! Il ducem la noi…” comandã Modesty.
Incepurã sã-l târascã pe scarã, pe lângã tablourile înşirate de-a lungul peretelui. Elis se lãsa greu, brusc interesat de picturile pe lângã care trecea. Putea sã jure cã vreo douã perechi de ochi se mişcaserã, urmãrindu-l şi asta i se pãrea extrem de amuzant…Pe la jumãtatea treptelor, o altã voce, de data aceasta mai piţigãiatã, rãsunã dinspre parter:
“Modesty, Feeling, aţi împachetat cadourile cum v-am rugat?”
Fetele încremenirã, cu braţele “victimei” atârnate dupã gât.
“Ai zis cã maman a plecat la depozit1” şopti Feeling cu reproş.
Modesty ridicã din umeri. In câteva secunde erau la adãpostul camerei lor. 


Elis remarcã cu aceeaşi voie-bunã talmeş-balmeşul de obiecte azvârlite prin toate colţurile: bijuterii cu cristale revãrsându-se din casete, poşete delicate ieşind de sub haine, statuete diafane împrãştiate pe mobile, curele şi buchete de flori…Dar n-apucã sã înregistreze totul cãci de sub patul îngropat sub perne şi aşternuturi tâşni o lighioanã minusculã, un cãţeluş feroce care se repezi drept în manşeta salopetei, lãtrând furios. Elis se învârti disperat, se dezechilibrã şi se prãvãli greoi în pat, în ţipetele fetelor care încercau sã desprindã fiara de cracul lui.
“Aaaa, aici eraţi leneşelor…” Uşa zburã de perete, dezvãluind un personaj fantastic.
Cei trei eroi încremenirã într-o scenã nu tocmai nevinovatã, la prima vedere. Modesty cu braţele pline de boarfe, Feeling în patru labe pe duşumea, iar Elis tãvãlit prin aşternuturi, cu cãţelul atârnat de piciorul lui.

“Papá!” exclamarã fetele cu oarecare nelinişte, iar Elis se holbã pentru a doua oarã in ziua aceea.
Nou-venitul era o figurã! Drapat într-un costum de cavaler medieval, avea încã pe cap coiful cu vizeta lãsatã, zale pe piept şi apãrãtori metalice pe ţurloaie. Cãţelul renunţã imediat la “prada” sa şi dispãru sub pat, cu un chelãlãit anemic. De dupã umãrul Cavalerului se iţi curios capul unei femei cu trãsãturi delicate. Asemãnarea dintre ea si fete era evidentã.
“Ce naiba fãceaţi aici?” rãcni bãrbatul, fãcând sã se audã un scâncet de sub pat.
“Nimic” rãspunse Modesty pe un ton lejer ironic.”El este curierul, ne-a adus un pachet…”
“ Numai cã Modesty iar a lãsat BUCHETUL pe hol!” completã Feeling, uitându-se dojenitor spre sora sa.
Femeia veni iute mai în faţã, aruncând o ocheadã îngrijoratã cãtre soţul sãu.
“Sã nu se mai întâmple!”
“Bine, maman” rãspunserã zânele spãşite.
Elis se gândi cã a feştelit-o şi se va alege cu o reclamaţie la firmã, dar Cavalerul pãrea plictisit de toatã situaţia, aşa cã se rãsuci pe cãlcâie, bombãnind un “daţi-l afarã” cam nepoliticos, apoi dispãru din camera.
Când se vãzu din nou pe gazonul strãlucitor din faţa casei, mintea lui Elis se limpezise de tot. Incercã sã-şi aminteascã numele familiei buclucaşe, dar nu-i venea în cap decât adresa: LuxuryGifts.ro.
Dupã ce le povesti colegilor ce pãţise, timp de douã sãptãmâni fu ţinta celor mai deşucheate glume. Familia cu pricina era bine-cunoscutã pentru excentricitãţile sale. Fiecare curier avea povestea sa, iar cea a lui Elis n-avea sã fie nici pe departe ultima.

  Acest articol participa la SuperBlog 2013.


5 comentarii:

  1. o poveste tare draguta, care imbina rafinat actiunea fictiva si elementele de reclama impuse prin concurul la care esti inscrisa. Iti doresc succes, sper din suflet sa obtii punctaj maxim!

    RăspundețiȘtergere
  2. Cerceii sunt magnifici!
    Succes pe mai departe

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-a placut foarte tare povestea. M-ai tinut in suspans pana la sfarsit, chiar daca ai imbinat si elemente de reclama, cand citesti nu ai senzatia asta.
    Cerceii sunt minunati.

    RăspundețiȘtergere
  4. Mi-a plăcut povestea ta, dar m-am întristat puțin când am văzut că ai creat-o numai pentru o reclamă. E prea frumoasă pentru așa ceva.
    Săptămână ușoară și succes la concurs !

    RăspundețiȘtergere
  5. Foarte frumoasa povestea. Ce poate sa scoata superblogul din voi! :)

    RăspundețiȘtergere

Va rog sa va spuneti parerea, cu umor, cu bun-simt, constructiv. Comentariile sunt moderate, nu apar imediat pe pagina. Incerc sa le aprob cat pot de repede.