Viata in alb-negru si color

Cand eram mici, adicatelea in secolul trecut (mda, eu sunt din secolul trecut), obisnuiam sa privim spre viitor cu mare mirare si sa ne intrebam oare cum va arata anul 2000 pentru noi. Acum, sper sa fiti intelegatori si sa nu va imaginati ca as avea cine stie ce varsta matusalemica. Vorba cantecului: "Noi in anul 2000, noi nu vom mai fi copii..." . In anul 2000 urma sa fim adulti cu acte in regula. Inevitabil! Schepsisul in acest mic joc al imaginatiei era faptul ca anul 2000, privit din perspectiva noastra de pustani, era foarte indepartat si, ca urmare, un fel de povestire SF ce avea sa ne rezerve tot felul de surprize, mai ales tehnologice. Puteam sa ne inchipuim orice, mai ales ca pe vremea mea copiii chiar obisnuiau sa lectureze cartile SF.

Mi-am amintit aceste lucruri intr-o zi cand, intr-un supermarket fiind, am ramas protapita, uitand de plase si cumparaturi, in fata unui televizor pe al carui ecran rulau imagini splendide, stiti voi cum merg aparatele astea prin magazine, luandu-ti ochii cu frumusetea si claritatea culorilor. Numai ca aceste televizoare care ma hipnotizau pe mine, cu un ecran extra-large si extra-long, aveau ceva ireal in modul cum redau peisajele, miscarea, persoanele... Ireal de...real! Aveam senzatia ca imaginea pluteste singura la cativa centimetri de raft, ca un portal spre alta lume. As fi intins mana sa ating ecranul cu degetul, numai de curiozitate, sa vad daca nu cumva degetul dispare DINCOLO, inghitit de vreo gaura spre un univers paralel. Tin minte ca m-am intrebat un timp, dupa ce mi-am revenit din speculatiile paranormale, ce anume creeaza aceasta senzatie la device-ul din fata mea. Am si eu acasa televizor, tot mare, tot de firma onorabila, am si HD pe canale, si totusi nu imi ofera acest efect.
Intr-un tarziu, m-am prins! Lipsea acea rama care incadreaza ecranul. Mai bine zis, imaginea nu parea ingradita de nimic, ocupa toata suprafata disponibila, dand impresia ca putea sa se extinda si mai mult, ca o apa revarsata pe podea. Am facut un pas in laterala si am privit la ingustimea neverosimila a aparatului. Un "slim" mai "slim" nici ca se putea! Categoric depasea in subtirime tv-ul personal. "Doamne, unde s-a ajuns cu tehnologia asta!" am exclamat in gand, ca baba in fata telefonului wireless. Si mi-am dat seama ca imaginatia noastra de copii nu fusese niciodata atat de indrazneata. Realitatea ne depasise din plin asteptarile.
Dar cum am fi putut sa calatorim atat de departe in viitor cand, in acele vremuri mai putin tehnologizate, in casele parintilor nostri tronau la loc de cinste, pe servanta, televizoarele alb-negru, niste mastodonti supra-dimensionati cu o palma de ecran? Probabil monitorul meu de calculator de astazi are diagonala mai mare! Tin minte si acum, de parca ar fi fost ieri, Cosmosul galbui din coltul sufrageriei. Cosmosul acela focaliza toata atentia familiei in serile in care nu aveam altceva de facut.
Cand i-am povestit copilului meu despre filmele alb-negru s-a uitat la mine de parca ii povesteam despre o viata anterioara. Si poate chiar asa si era! Bietul de el nu reusea sa pricepa cum pot fi imaginile in nuante de gri pana nu am prins pe un post o veche piesa de teatru filmata astfel. Ce ar putea intelege copiii din ziua de astazi despre fascinatia noastra de atunci pentru cele cateva emisiuni de pe ecran, despre zilele de luni dedicate serialelor englezesti, zilele de marti inchinate teatrului si artistilor sai, miercurile cu filme politiste sau sambetele cu Stan si Bran? Tin minte ca, atunci cand aveam prilejul sa vizionam cate un western americanesc, era o adevarata sarbatoare, iar picatura de desene animate cu Donald si Mickey Mouse era cireasa de pe tort. De dragul lui Ivanhoe am invatat sa citesc subtitrarile, pe la 6 ani, stand pe un scaun cu genunchii la gura, la doi metri de ecran si incercand sa tin pasul cu ritmul in care se schimba scrisul. Iar Teleenciclopedia mi-a deschis apetitul pentru istorie, mistere si viata animalelor. Ce vremuri!
Ultima amintire despre Cosmos este cu acesta demontat piesa cu piesa si insirat pe masa din sufragerie. Cazuse de pe bufet la marele cutremur din '77. Cineva a incercat sa-l refaca, dar nu a mai avut zile. Parintii mei l-au dus la tara si l-am "executat" in familie, in fundul gradinii, tintind cu pietre in el pana a explodat tubul, ca nu puteau sa-l arunce altfel, nu se inventase inca reciclarea electronicelor.
Dupa revolutie, ai mei au hotarat sa profite de cuceririle stiintei si tehnicii si s-au dotat cu un aparat color. Parea un salt formidabil, dar nu as fi ghicit ca, in numai cativa ani, si acesta avea sa paraseasca scena, lasand locul unor "actori" mult mai performanti. As putea afirma ca cele doua secole in care am trait au fost marcate de o evolutie a tehnicii pe care n-as fi vrut sa o ratez sub nici o forma. Exercitiul de imaginatie pe care il faceam in copilarie imi este la fel de drag si acum. La ce ne vom uita peste douazeci de ani? La holograme multifunctionale, hibrizi tv-calculator in care vom putea programa ce, cand si cum vom viziona? Vom pasi oare noi insine in interiorul imaginilor si vom putea interactiona cu elementele acesteia, regizand noi insine aventuri minunate? Cine stie! Nu suntem departe de toate acestea. Mie, personal, viata mi-a demonstrat ca totul este posibil intr-un interval de timp relativ scurt.
Astazi, ma uit la televizorul meu inconjurat de cabluri. Dedesubt este instalat playstation-ul, in laterala troneaza DVD-playerul. Cateodata iau filme pe stick si le urmaresc comod pe ecranul mare, mai placut decat cel de monitor. Ai mei insa cauta deja oferte , ei tin altfel pasul cu noutatile, isi doresc SMART 3D si tehnologie IPS, isi doresc claritate si adancime in imagini, experiente vizuale mai incitante, functii mai avansate, surround, jocuri, aplicatii... Ii inteleg! Nu numai pentru ca sunt barbati si sunt pasionati din fire de tehnologie, ci pentru ca mi-aduc aminte cu cata admiratie am privit eu primul televizor color al parintilor mei. Si aveam impresia ca nu mai este nimic de inventat in materie, ca acela este apogeul. Cat de tare m-am inselat!

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.