Translate

vineri, 1 iunie 2018

Despre mierea de mana si mana zeilor

Mana a fost un soi de hrana misterioasa, oferita de Dumnezeu israelitilor care au fugit din Egipt, unde erau sclavi, si care au ajuns sa rataceasca prin desertul Sinai. Se intampla acum mii de ani, iar Vechiul Testament consemneaza aceste incredibile fapte. Incredibile deoarece se pare ca mana era un aliment complet, din care se putea trai foarte bine pe perioade lungi de timp. Mana cadea din cer in fiecare seara si in fiecare dimineata, dupa ce disparea roua, asa ca trebuia colectata rapid, inainte sa fie topita de soarele ucigator al pustiului.
Mana a fost asemanata semintelor de coriandru, de culoare alba, ce puteau fi coapte, avand gust de turta cu miere. Insa egiptenii antici preparau turte cu miere pe care le ofereau ca ofrande zeilor, asa ca itele se complica foarte tare. Realitatea este ca, desi apar diverse explicatii, in mai multe fragmente din cartile sfinte, habar n-avem ce era aceasta mana sau cine si-a facut pomana cu cei ce traversau acele locuri aride! Si, mai ales, cum reuseau sa produca rapid cantitati atat de mari de hrana.
Oricare ar fi fost contextul, ideea este ca scrierile din vechime nu sunt povesti, sunt istorie pura si trebuie sa le admitem ca atare, oricat de neverosimile ar parea in ziua de astazi.

Mierea de albine, in general, este un subiect de legenda. Era considerata hrana zeilor din Olimp (mai ales a tanarului Zeus), datorita complexitatii compozitiei sale si efectelor profund binefacatoare pe care le are asupra organismului si chiar este identificata in texte antice ca fiind un dar al lui Dumnezeu catre oameni sau ca "painea ingerilor". Exista o miere de mana, asa ca vedeti legatura cu povestea biblica! Nu stiu exact daca asemanarea dintre cei doi termeni este doar o coincidenta, dar istoria ne invata ca nu prea exista coincidente, asa ca eu imi permit sa presupun ca mana din Vechiul Testament ar putea avea o legatura cu mierea cea binecunoscuta. Daca stam sa judecam putin, vom intelege ca in acea indepartata epoca, in care alimentele erau destul de greu de procurat, iar ingredientele erau extrem de simple, existenta mierii era probabil...mana cereasca. Oamenii intelesesera deja cat de miraculos era acest produs al albinelor, care oferea energie si sanatate, deci era probabil la mare pret.

Mierea de mana este o curiozitate printre multele feluri de miere cunoscute, datorita sursei din care provine.
Pe frunzele de stejar, tei, conifere, artar, secara, porumb, unele ierburi, apar bobite mici, ca de roua, cu un lichid dulce, numit "dulceata pomilor", secretat de parazitii cunoscuti ca afide. Unde am mai citit asta, cu roua? Hait, tocmai ca am zis ceva de roua din desertul Sinai, o fi vreo legatura? Ar putea fi, numai ca de unde sa existe atatea plante si paraziti ai acestora in acea zona?! Hm, mister total.

In sucurile parazitilor de pe frunze exista apa in cantitate mica si glucoza si levuloza in proportie mai mare. Asadar, ca sa obtii miere de mana iti trebuie una bucata padure si anumite conditii, dar si investitii suplimentare in procesul de productie. Rezultatul este pretios, pe masura efortului depus si are cateva caracteristici mai altfel: mai putin dulce deoarece are mai putina fructoza, o culoare mai inchisa, un continut mai ridicat de minerale, antioxidanti, substante bactericide, o cantitate de polen mai mica (de fapt lipseste cu desavarsire in mierea pura). De aici se deduc si utilizarile: poate fi consumata de diabetici, de alergici, de cei care sufera de rahitism si spasmofilie, de boli ale sistemului imunitar, inflamatorii, degenerative, iar lista este atat de lunga, incat nu e de mirare ca aceasta miere a intrat in legendele popoarelor din toate colturile lumii.

Imi doream tare mult sa gust din mierea de mana si mi-am implinit dorinta cu un borcanas din brandul Roua Florilor, de la Apidava citire, producatorul autohton care ne incanta cu atatea varietati deosebite, obtinute din inima Transilvaniei, din zone curate, sigure pentru sanatatea oamenilor.

Cu o culoare bruna, caramel (vizibila pe de-a-ntregul doar cand este luata in lingurita) si o consistenta mai plina (vascoasa), mierea de mana de la Apidava iti face pofta la propriu, probabil din cauza nuantei nefiresti, atat de indepartata de clasicul auriu sticlos al mierii obisnuite. Mie imi aminteste de acadelele uriase pe care mi le cumparam din targ pe vremea cand eram copil sau de zaharul candel insirat pe sfoara, alt deliciu al acelor vremuri indepartate.
De servit, daca nu vrei sa o ingurgitezi simplu, cu lingurita, poti sa o servesti intr-un ceai caldut, dar, si mai bine, o adaugi pe salate din fructe. Eu mi-am facut o combinatie de avocado cu miez de nuca si iaurt si zau ca de-abia a rezistat sa-i fac o poza, apoi a disparut instantaneu!
Si mai interesant este sa o adaugi pe gnocchi (galuste din cartofi) cu smantana deoarece aminteste de papanasi. Aici imi pare rau, dar nu am mai ajuns sa pozez, chiar s-a "evaporat" totul in cinci minute. Mai ales ca gnocchii i-am cumparat din supermarket si i-am prajit lejer ca sa se infoaie un pic, sa devina pufosi. Am mancat ca spartii!

In concluzie, mierea de mana este NONFLORALA si teribil de interesanta. Are o aroma mai densa decat cea a altor tipuri de miere si care poate varia in functie de speciile de arbori de unde provin sucurile din care este facuta. Ca si compozitie, mana din vechile scrieri era considerata perfecta, o substanta care nu continea nimic din ceea ce organismul uman nu are nevoie sau ar elimina. Si, ce sa vezi!, la fel este si mierea.

2 comentarii:

  1. Sincer nu știu dacă în deșertul Sinai de pe vremea lui Moise existau destule păduri (ca să existe atâta miere de mană). Dar Transilvania, prin însăși numele ei, promite! A făcut-o mereu! :)

    RăspundețiȘtergere

Va rog sa va spuneti parerea cu bun-simt, constructiv. Comentariile sunt moderate, nu apar imediat pe pagina. Incerc sa le aprob cat pot de repede.