Ten, tenuri, temeri-o istorie cu Gerovital

La mine cafeaua şi Gerovitalul vin din timpuri imemoriale. Cafeluţa de la taicã-meu, Gerovitalul de la mama mea.
Eram atât de conştienţi de valoarea brandului încât transformasem crema de faţã Gerovital în monedã de schimb. Mai bine zis de troc! Parcã o vãd şi acum pe mãtuşã-mea îndesându-şi recipientele de cremã în bagaje, ori de câte ori pleca în excursie la nemţi ori la cehi.

Amintiri cu iz de lãcrãmioare

Avem cu toţii amintiri din copilãrie. Cât de vechi sunt amintirile? Ei, asta depinde de memoria fiecãruia.

Cele mai îndepãrtate amintiri ale mele, cred cã aveam vreo 4 ani, sunt mai degrabã de naturã olfactivã. Si sunt legate de parfumul de lãcrãmioare. Delicatele, suavele lãcrãmioare…Amintirea mea este atât diluatã  încât, dacã nu ar fi amãnuntele vizuale asociate, probabil aş crede cã sunt reminiscenţe din vreo altã existenţã.

Scena pe care o reînviu este coloratã şi parfumatã, parcã memoria ar decupa-o cu încãpãţânare dintr-o suitã de banalitãţi nedemne sã populeze creierul meu. Mã vãd cu faţa strivitã de ţambrele decojite şi înclinate ale gardului, încercând sã prind în nãri adierea brazdei de lãcrãmioare din curtea vecinilor. Casa de alãturi este a preotului din sat, iar coana preoteasã se îngrijeşte cu atenţie de bucãţica de pãmânt de la şosea. Nu cultivã, ca restul gospodarilor de rând, roşii, pãtrunjel sau ceapã, ci are grijã sã ofere trecãtorilor o perspectivã mai elevatã. Noi avem meri, coacãze şi tufe de hrean bãtrân, ei au gazon, stânjenei, iasomie şi…lãcrãmioare.  

Viaţa ca o stradã- Strada Ficţiunii

Nu ştiu câţi dintre voi aţi avut vreodatã senzaţia cã vã identificaţi cu un personaj dintr-o carte, iar întâmplãrile din viaţa voastrã parcã ar fi fost sursa de inspiraţie a unui scriitor. Impãtimiţii de lecturã, fanaticii vorbelor aşternute pe hârtie, mângâietorii coperţilor lucioase ştiu despre ce vorbesc. Suntem locuitori ai oraşelor de piatrã, învãţãm într-o viaţã fiecare stradã, memorãm fiecare colţişor al cartierului în care ne-am nãscut şi totuşi, existã la un moment dat un punct în care ne oprim şi privim în toate direcţiile, cãutând urmãtoarea ieşire…

Biocosmeticele fac parte din noi

Nu, nu este un fel de a spune! Produsele de ingrijire eco sau bio nu fac altceva decat sa aduca in organism, prin piele, ceea ce este deja acolo, dar, dintr-un motiv sau altul, devine deficitar.

Daca ati avea o cadere de glicemie, ati manca un fruct, daca ati sta prost cu calcemia, ati mari aportul de lactate. In orice caz, ati face ceva! De ce insa nu gandim la fel pentru piele? Colindam magazinele si ne pica ochii pe un ambalaj colorat sau stilat ce promite substante capabile sa faca minuni, sa ne intinereasca, sa ne readuca stralucirea de odinioara, sa intinda ridurile... Citim etichete scrise minuscul, distingem in lista tot felul de ingrediente cu nume imposibile, compusi de sinteza pe care nu ii intelegem. Si totusi dam bani pe asa ceva, instinctul de conservare ni s-a atrofiat de tot, abundenta de chimicale ce ne inconjoara a reusit sa ne adoarma banuielile. Ne imaginam ca o picatura de crema aplicata de doua ori pe zi, pe fata, nu este un capat de tara, substantele sunt in cantitati infime, cu ce ne-ar putea afecta? Rareori gandim pe termen lung in ciuda faptului ca exista foarte multi specialisti si studii stiintifice care trag semnale de alarma cu privire la modul in care resimtim efectele unor produse care nu contin nimic natural.