Neil Gaiman este un autor britanic de SF si fantasy, nu mai citisem nimic de el, dar traiam cu senzatia ca are niste romane tari, adica de senzatii tari. Ceea ce este foarte real, ca si reputatia acestui scriitor cu o imaginatie debordanta. Asadar, soarta (sau mai bine zis oferta) a facut ca prima carte care mi-a cazut in mana sa fie "
Oceanul de la capatul aleii"...
Nu stiu la ce ma asteptam, stiam ca e vorba de un fantasy si cred ca ma ducea gandul la un horror teribil. Dar am dat peste o carte derutanta, un amestec de real si supranatural care iti trezeste o sumedenie de sentimente. Romanul este centrat pe amintirile din copilarie ale unui adult, intors acolo unde locuise candva cu familia. Iar povestea care ii revine in memorie este filtrata prin ochii copilului de atunci, un pustan de sapte sau opt ani, extrem de sensibil, dar capabil sa vada lucruri care le scapa oamenilor obisnuiti.
Parintii eroului nostru si sora mai mare sunt o familie tipica. La un moment dat, greutatile financiare ii obliga sa inchirieze o camera unui strain, un miner din Australia. Acest personaj este absolut trecator prin poveste deoarece se sinucide la scurt timp dupa aparitia lui in peisaj, motivele nici nu mai conteaza, conteza doar faptul ca aceasta intamplare face ca eroul nostru sa o cunoasca pe Lettie Hempstock, fata vecinilor. Lettie traieste la o ferma cu mama si bunica ei si pare mult, mult mai matura decat cei 13 ani pe care ii declara. Cele trei femei sunt un pic ciudate in ochii baietelului, dar sunt extrem de descurcarete si de primitoare cu musafirul lor.
Eroul nostru va descoperi pe propria piele ca lumea adultilor poate fi ingrozitor de complexa si greu de inteles. El are parte de teribile aventuri alaturi de prietena sa si se poate usor pierde daca nu intervin puterile magice ale femeilor de-abia cunoscute. Pe de alta parte, universul fantastic si plin de primejdii pe care il cunoaste interfereaza dramatic cu viata familiei sale. Baiatul vede cum purtarea tatalui sau devine aproape violenta si crede ca o fiinta diabolica il determina sa-si tradeze familia. Asta il motiveaza sa lupte din rasputeri pentru a recupera linistea familiei sale.
Acest roman este cu si despre copii, dar nu este pentru copii. De fapt, un copil nici nu ar intelege intriga, poate ar aprecia magia si supranaturalul, dar subiectul in sine nu este deloc pentru varste mai mici. Povestea are insa o morala: lumea, asa cum o vedem la 7 ani, este o fantezie, un amestec de sentimente intense, de frici ascunse, de iubiri reprimate, de imagini caleidoscopice. Ca adulti, incercam sa alegem aceste amintiri, sa le legam de ceva concret, logic, dar nu mai putem discerne daca ceea ce am trait atunci a fost sau nu real.
Neil Gaiman pare sa scrie pe baza propriilor trairi si experiente. Nu spun ca foloseste date autobiografice, dar in mod sigur a avut sentimente asemanatoare legate de copilaria sa. Altminteri nu se explica cum reuseste sa intuiasca atat de bine universul interior al copilului, modul cum acesta percepe realitatea si cum reactioneaza fata de ceea ce isi inchipuie ca vede in jurul sau.
Cat despre stilul literar... Ireprosabil si teribil de emotionant, as zice. Pana la lacrimi in cazul meu sau poate stau eu mai prost cu nervii in aceste zile... Cartea se termina intr-o nota nostalgica si cu un semn de intrebare din partea personajului principal: oare chiar au fost adevarate toate cate s-au intamplat? Oare Lettie chiar a existat? Dorul pentru prietena reprezinta de fapt dorul de copilarie, acea varsta la care granitele dintre real si imaginar sunt foarte diluate, foarte usor de trecut. Dupa prietenii din copilarie tanjim cel mai tare, am vrea sa existe mereu, fara ca ei sa devina vreodata oameni maturi.
Am uitat sa va spun de unde vine numele cartii. Lettie sustine ca iazul din capatul aleii ce duce la ferma lor este de fapt un ocean. Imposibil, nu? Si totusi... Cititi cartea si veti gasi si raspunsul.
