Translate

sâmbătă, 31 octombrie 2015

Când eşti la ananghie, gândeşte “good old times”



In seara aceea, când am închis telefonul, zãbovind mult timp cu ochii pe ecranul ce se stingea încet, am facut primul atac de panicã din viaţa mea. Sângele mi-a nãvãlit în obraji, vârfurile degetelor mi s-au rãcit, iar respiraţia a sincopat pentru o luuuungã clipã… Nu pentru cã cea mai bunã prietenã a mea mã sunase de la câteva mii de kilometri distanţã, anunţându-mã cã revine în ţarã, nu pentru cã îmi destãinuise abrupt “m-am casãtorit”, nici pentru cã turuise o poveste alambicatã despre o nuntã care nu avusese încã loc, ci pentru cã rostise:

“Am nevoie de cineva care sã se ocupe de organizare. Stii cã ai mei sunt prea în vârstã, rudele sunt prea departe, iar cu restul cunoştinţelor n-am prea ţinut legãtura, n-ai vrea sã mã ajuţi tu? Eu şi Eric iţi vom fi veşnic recunoscãtori. Iţi întorc favorea cu prima ocazie când te mãriţi.” chicotise ea cu o voce rugãtoare.

joi, 29 octombrie 2015

Eleganţa ca stare de spirit



Imi scutur fusta si îmi potrivesc sacoul. O eşarfã de matase completeazã imaginea. Nu sunt foarte mulţumitã de alegerile mele vestimentare, aşa cã mã mai privesc de câteva ori în oglinda de pe hol. N-ar fi prima oarã când m-aş întoarce în faţa şifonierului ca sã schimb întreaga ţinutã. Am o problemã cu armonia dintre starea mea de spirit şi hainele pe care le port. Trebuie sã « simt » formele şi culorile într-un anume fel, altminteri nu mã mişc din casã. Astãzi, de exemplu, şovãi…Sovãi pânã în momentul în care îmi cad ochii pe ghetele mele de toamnã. My boots…Imi însenineazã chipul. A fost una dintre cele mai inspirate achiziţii fãcute vreodatã. Indiferent ce aş pune pe mine, ghetele acestea îmi dau aripi. Par mai înaltã, mai sprintenã, mai sigurã pe mine. My boots, my heart, my life…

luni, 26 octombrie 2015

Mesagerul



Micuţa vânzãtoare de la fast-food-ul din colţ era cel mai cunoscut personaj din cartier. Nu numai pentru ca arãta ca Albã-ca-Zãpada, cu pãrul ca abanosul, pielea albã ca spuma laptelui şi buzele roşii ca cireşele, dar mai ales pentru cã pregãtea cele mai bune sandvişuri cu brânzã, cei mai sãnãtoşi cheeseburgeri cu roşii şi salatã şi cele mai gustoase plãcinte cu mere. Aşa se face cã, spre prânz, coada din faţa geamului prin care servea eroina noastrã cãpãta proporţii îngrijorãtoare, fiind alimentatã de copiii şcolii de peste drum, de adulţii aflaţi în trecere şi de pensionarii ce-si faceau veacul în parc.

vineri, 23 octombrie 2015

Momente din porţelan



Fericirea nu are cum şi nu poate fi continuã, nu poate fi totalã, nu poate fi gãsitã la comandã. Ea trebuie experimentatã, cuceritã şi savuratã moment cu moment, atunci când apare în viaţa noastrã, amintindu-ne cã avem motive sã fim recunoscãtori.

Cei care mã cunoaşteţi, exclusiv prin intermediul blogului şi al modului cum scriu, poate v-aţi imaginat cã sunt o fire veselã. Nu sunteţi departe de adevãr, tind sã râd mult şi îmi place sã vãd latura frumoasã sau ironia vieţii din jurul meu. Dar veselia nu este sinonimã cu fericirea. Am şi eu momentele mele de “restrişte”.

miercuri, 21 octombrie 2015

O excursie «no-rubber»



La prima orã a dimineţii, când şeful de turã m-a invitat la el în birou, o cãmãruţã unsuroasã în care de-abia încãpeau o mãsuţã şi scaunul de rigoare, am fost sigurã cã norocul mi se schimbase brusc, în ciuda tuturor previziunilor de fericire eternã din zodiacul revistei glossy pe care o cumpãram lunar. Eu şi cel pe care soarta mi-l dãruise ca şef nu ne digeram reciproc, dar mã strãduiam sã fiu un bun lucrãtor, iar el se strãduia sã respecte acest lucru fãrã ciocniri majore.

marți, 20 octombrie 2015

Campanie de FAPTE BUNE, alături de HOSPICE Casa Speranței



HOSPICE Casa Speranței lansează o nouă campanie dedicată copiilor și adulților care înfruntă o boală incurabilă. Sub sloganul: „Faptele bune nu au nevoie de o ocazie specială. Fă o faptă bună în fiecare zi!“, organizația dorește să facă auzită vocea miilor de oameni care au nevoie de sprijinul nostru, într-o luptă nedreaptă, cu un dușman invizibil.

Campania se adresează în special acelora dintre noi care au înțeles că gesturile mici fac diferența. Cu doar 1 leu pe zi, putem însenina viața cuiva care se află într-un moment dificil al propriei existențe și putem dărui speranță celor dragi acestuia. 

Mecanismul recurenței este facil și presupune ca donatorul să aleagă una dintre modalitățile de plată care îi este la îndemână pentru a dărui o anumită sumă lunar unui pacient îngrijit de HOSPICE Casa Speranței: online, pe http://www.hospice.ro/doneaza/, prin transfer bancar sau debit direct, în contul fundației, prin mandat poștal sau prin donație directă, la unul dintre sediile organizației.
Suma de referință este cea de 1 leu pe zi (30 de lei pe lună), însă donatorul are libertate totală în alegerea cuantumului sprijinului său, fie el recurent (lunar) sau punctual (donație unică).
Cei care aleg să facă o faptă bună în fiecare zi pentru a readuce zâmbetul cuiva care înfruntă o boală incurabilă, vor afla periodic cum a schimbat gestul lor viața acelei persoane.


duminică, 18 octombrie 2015

Mad potion for a blind love



Cam prin al doilea an de când frecventam cursurile Scolii de Magie din Ecbatana, în timp ce rãsfoiam paginile prãfuite ale Marii Carţi de Leacuri şi Descântece şi fierbeam într-o retortã pãtatã de misterioase substanţe o poţiune de deochi pentru colega mea de camera, uşa laboratorului s-a izbit de perete, deşteptând corbul ce picotea deasupra raftului cu ingrediente. Bãtrâna pasãre îşi întinse aripile ca mangalul şi strigã furioasa spre nedoritul vizitator: “Demon! Demon!”

Mdeh, prea departe nu era de realitate deoarece domniţa ce se îndrepta acum spre mine, cu paşi apãsaţi, avea nişte ochi arzãtori, de o culoare ce s-ar fi numit verde-diabolic, dacã o asemenea nuanţã ar fi putut fi descrisã în cuvinte.

sâmbătă, 17 octombrie 2015

Despre noroc şi un dram de voinţã



Vecinul meu a câştigat la pãcãnele. Si nu acolo, un 100 de lei, ci fix 10.000!!! La prânz a ieşit sã ia o pâine şi, în loc sã o ţinã drept, spre magazin, a virat brusc în stânga, intrând în sediul loto de la parterul blocului. Nu a avut nici o revelaţie, face chestia asta sistematic şi tot sistematic dã norocul peste el. De data asta a comis-o în stil mare, s-a blocat şi maşinãria de atâtea zerouri câte trebuia sã afişeze. Când m-a sunat consortul sã-mi spunã, era sã leşin din motive de amestecãturã de sentimente: ceva revoltã împotriva divinitãţii diluatã într-o dozã masivã de invidie cã, în loc sã moarã, capra vecinului renãştea poleitã şi bãtutã cu safire.

vineri, 16 octombrie 2015

Sugaring-un alt fel de epilare!

Aminteam zilele trecute de Mel Gibson si dementiala scena in care se epileaza, in filmul "Ce-si doresc femeile", dar cred ca Steve Carell in "Virgin la 40 de ani" il intrece cu mult.


           
De fapt, despre ce este vorba? Despre rezistenta mai mica la durere a barbatilor. Mai in gluma, mai in serios, s-a spus ca, in cazul ar fi fost ei obligati sa dea nastere copiilor, nu s-ar fi putut achita niciodata de aceasta nobila misiune din cauza modului cum resimt durerea. Ei bine, este suficient sa-i observi cum se smiorcaie cand sunt bolnavi.

Un scenariu «save energy». Horror !



Partea I
Muzica de fundal : « Ultimul Mohican » în versiunea lui Vangelis, crescendo cu nãbadãi


Uşa se închide lent în spatele meu. Incerc sã îmi acomodez privirea cu semi-obscuritatea rece şi umedã din interior. Umbre nedesluşite se furişeazã prin colţuri, dându-mi fiori pe şira spinãrii. Este greu de spus dacã sunt doar iluziile dimineţii ce se naşte în chinuri, frunzele agitate de curent ale ficusului din ghiveci sau intruşi în carne şi oase. Undeva, se aude o picãturã de apã lovind obsedant pereţii unei chiuvete. Mã zgribulesc şi strâng mai aproape geanta. Pale de aer îngheţat îmi mângâie umãrul drept, amintind de atingerea irealã a unui spirit rãtãcit.

joi, 15 octombrie 2015

Codul asasinilor



Prin 1938 Vladimir Bartol, un scriitor slovac, a publicat nuvela “Alamut”, o aluzie la dictatura de sorginte fascistã a lui Mussolini. In povestea a cãrei acţiune se petrece în secolul al XI-lea, în Persia, un auto-proclamat profet, Hassan ibn Sabah, işi pune în practicã teribilul plan de a conduce, folosindu-se de o unitate de elitã formatã din “pumnale umblãtoare”, mai simplu spus asasini de profesie, manipulaţi cu ajutorul credinţei religioase. Hm, sunã oarecum contemporan?

“Nimic nu este real, totul este permis” este motto-ul acestui imaginar dictator care doreşte sã vadã pânã unde pot fi supuşi oamenii în numele unor idealuri, fie ele şi false. Bineînţeles ca existã o rãsplatã pentru ascultarea oarbã, tinerii recrutaţi vor fi fost primiţi dupã moarte în rai.

miercuri, 14 octombrie 2015

StartJobs-Un video in care joci propriul rol

Ba chiar un rol de care depinde in masura destul de mare soarta ta.
Daca sunteti in cautarea unui loc de munca, joburi Bucuresti sa zicem, si sunteti familiarizati cat de cat cu mai noile metode de interactiune candidat-angajator, probabil ca ati vazut prin filme cum se practica metoda video-interviului. Este o metoda utilizata atunci cand cele doua parti se afla la distanta mare una de cealalta, iar parcurgerea drumului doar pentru o discutie ar fi un efort substantial pentru cel care aplica.

marți, 13 octombrie 2015

Comunicat de presa-licitatie pentru HOSPICE



HOSPICE Casa Speranței, organizație non-profit înființată în 1992 la Brașov, a introdus conceptul de îngrijire paliativă în România. HOSPICE este cea mai mare fundație din țară, care oferă gratuit servicii specializate de acest tip.
Organizația își desfășoară activitatea în Brașov și București, îngrijind copii  și adulți diagnosticați cu boli incurabile. HOSPICE a dezvoltat servicii complete de îngrijire paliativă, care sunt oferite în centre de zi, ambulatorii și unități proprii pentru internare, la domiciliul pacienților și în spitalele partenere.
HOSPICE Casa Speranței dezvoltă îngrijirea paliativă la nivel național și internațional prin informare, prin programe educaționale dedicate profesioniștilor, pacienților și comunității și prin îmbunătățirea legislației în materie. 

luni, 12 octombrie 2015

Dau o casa pentru o viata

Cred ca am povestit deja de prea multe ori despre aventurile mele de la etajul 10, dintr-un bloc comunist de 14 etaje, un bloc care la cutremurul din 1977 era in constructie. E drept ca, pentru foarte multi ani, blocul meu a reprezentat un etalon in constructii, cel mai inalt si cel mai ingenios realizat din oras. Dar asta era atunci... Intre timp au mai trecut peste el cateva cutremure, nu chiar de neglijat, plus cativa vecini care au considerat ca apartamentele au nevoie de open-space in stil american si au spart peretii interiori. Cine mai poate spune acum ce s-a ales de rezistenta cladirii?

duminică, 11 octombrie 2015

Pregatiri de iarna pentru tenul cu probleme

Venirea sezonului rece nu este pentru mine nici o fericire din multe puncte de vedere. Nu numai ca EU nu suport frigul, dar nici partile mele componente (hi, hi) nu dau semne de acceptare a conditiilor vitrege de peste toamna/iarna. Si da, simptomele pe care le dezvolt chiar pot fi numite "colectia toamna/iarna". Tenul meu de exemplu, desi mixt, incepe sa se manifeste ca unul uscat, dar daca trec pe produse pentru ten uscat, o ia razna de tot si se ingrasa si mai tare. Nu mai stiu cum sa ies la capat.

Bijuterii contemporane-o retrospectiva 2015

In materie de bijuterii, trendurile din 2015 au fost si cuminti, si exclusiviste, si ciudate. Ba chiar au revenit in moda curente de altadata, mi se pare ciudat sa le numesc "vintage" dat fiindca au circulat in vremea tineretii mele.
Oscar de la Renta a declarat ca, atunci cand vine vorba de cercei, un look dezechilibrat este bun, cu alte cuvinte cerceii dintr-o pereche pot avea forme, lungimi sau chiar culori diferite, iar firma Hermes a reinviat moda purtarii unui singur cercel. Chestia asta mi s-a parut familiara, totul este sa alegi cercei care ies in evidenta, mai ales prin lungime, si sa ii porti cu randul.

vineri, 9 octombrie 2015

Natura le aranjeazã



Dacã nu l-aţi vãzut pe Mel Gibson epilându-se în “Ce-şi doresc femeile”,  va rog insistent sã o faceţi imediat. Dacã l-aţi vãzut, trebuie sã înţelegeţi cã, dincolo de comicul situaţiei, scenaristul a vrut sã spunã ceva: cã epilatul în sine reprezintã o experienţã atât de radicalã pentru un barbat încât îi poate schimba viaţa din temelii. Aveţi impresia cã efectele epilatului cu cearã sunt supra-estimate? Staţi sã citiţi urmãtoarea întâmplare…

In inima oraşului populat cu oameni ce au în cap o singurã dorinţã, sã-şi gãseascã jumãtatea albã sau neagrã din Yin/Yang, trãia o domnişoarã care nãzuia la acelaşi lucru, ba chiar mai lãsase din pretenţii şi se mulţumea şi cu o jumãtate gri, numai sã o completeze în termenul de valabilitate, adicã înainte de a fi trecutã de babe în categoria “no hope!”.

miercuri, 7 octombrie 2015

Fiecare avem o ştampilã…



Stampila pusã de alţii, ştampila pusã de societate, ştampila pusã de vecini, de colegii de serviciu, chiar şi de propria familie…Suntem clasificaţi în toate modurile posibile şi uneori ne clasificãm (sau calificãm) singuri în funcţie de pãrerile celorlalţi. Nu ştiu dacã aţi observat, dar percepţia noastrã asupra propriei persoane depinde în mare mãsurã de ceea ce credem noi cã ar putea crede ceilalţi despre noi. Vi se pare complicat? Si totuşi aşa este. Nivelul nostru de auto-apreciere este direct proportional cu aprecierea manifestatã de cei din jurul nostru. S-ar putea spune cã rareori reuşim sã cântãrim cu acurateţe ceea ce gândesc alţii despre calitãţile sau abilitãţile noastre, despre felul cum arãtãm, cum ne comportãm, cum navigãm prin viaţã.

Ei, când într-un final apoteotic şi glorios, adicã dupã o anumitã vârstã, am înţeles cât timp am pierdut frãmântându-mã ce este în capul semenilor mei, mi-am regãsit un anumit echilibru. Intr-un fel nu mi-a mai pãsat. Oamenii sunt unici şi ar trebui sã se mândreascã cu acest atribut, nu sã-l transforme în motiv de grijã sau de stres. Intre diferite perioade şi vârste existã variaţii destul de mari, iar pe parcurs ajungem sã semãnãm întrucâtva cu pãrinţii noştri, în gesturi, aspect fizic, ticuri, fel de a vorbi. Este chiar amuzant dacã vã gândiţi. Si cum eu am o fire destul de veselã şi auto-criticã, m-a distrat introspecţia şi analiza propriei personalitãţi. Vedeţi evoluţia mai jos!

Banuiesc, de fapt sunt sigurã, cã în copilãrie am fost genul timid. La şcoalã mã piteam în spatele colegului din faţã ca sã nu fiu vãzutã de profesor şi pusã sã rãspund la vreo întrebare. Asta în condiţiile în care învãţam şi ştiam fiecare lecţie.

Adolescenţa a fost sub semnul visãrii…visuri nãscute din prea multe ore petrecute între filele cãrţilor. Nu cã n-ar fi fost un lucru bun cititul, dar începusem sã fiu tare departe de viaţa realã, exasperându-mi pãrinţii.


Prin facultate prinsesem gustul distracţiei cu prietenii, începusem sã fac prizã cu realitatea, anostã sau nu, eram gata sã descopãr şi alte laturi ale traiului pe picioarele proprii, deveneam independentã.

Primul serviciu a însemnat si primele responsabilitãţi, familia a rotunjit suma acestora, iar vârsta a adus mai multã înţelepciune şi detaşare faţã de impresiile celorlalţi. 

De ceva timp am descoperit cã este plãcut sã reînvii câteva pasiuni din tinereţe, uitate pe parcursul anilor. Scrisul şi decoraţiunile sunt continuari fireşti ale orelor de lecturã şi desen de altãdatã. Aşadar, ce ştampilã mi-aş putea pune acum? Rãbdare!

Dacã v-au intrigat suficient imaginile cu ştampile de mai sus, trebuie sã mãrturisesc cã a fost un gest nu numai distractiv, dar aproape simbolic sã le realizez. M-a ajutat în acest joc Colop, maestrul în personalizarea ştampilelor, CEL care crede cã o ştampilã nu este numai un obiect de ajutor în afaceri, ci te poate reprezenta ca om, caracter, aspiraţii, relaţii cu cei din jur.
Acestea fiind zise si folosindu-mã de minunatele ustensile ale imaginaţiei puse la dispoziţie de maestrul Colop, sunt sigurã cã pot fi “ştampilatã” astfel:  un om care încearcã sã fie creativ cu viaţa şi preocupãrile sale, cu modul sãu de a înţelege lumea, adicã…


Este de la sine înţeles cã, la fel ca pe oricine, mã încântã ştampilele pozitive. Poate cã uneori sunt rea, cum zice fiu’meu, dar cu siguranţã sunt rea pentru cã îl iubesc. Poate cã uneori sunt încãpãţânatã cum scrie în zodiac, dar  sper cã mã încãpãţânez când urmãresc o cauzã bunã. Sau poate cã uneori chiar eu mã consider puţin egoistã, dar numai ca sã îmi îmbogãţesc cunoştinţele. Când vine vorba despre reuşitele mele uit cã nu îmi plac stereotipurile, tiparele şi ştampilele puse de alţii şi chiar îmi doresc o amprentã care sã mã reprezinte. Iar în acest moment mã reprezintã sticlele pe care le reciclez în obiecte de décor. 

Aşadar, ştampila MEA este în mod previzibil ecologicã, nu degeaba ma strãduiesc sã “salvez” sticle şi sã le dau o nouã viaţã, iar ImageCard-ul reprezintã obligatoriu chiar “operele” mele. Imi plac pãsãrile şi contrastul alb-negru, grafica liniilor simple susţinute de modele complexe, colorate, romantice, vintage, florale. Cu alte cuvinte, desenele reflectã chiar personalitatea mea şi asta ar trebui sã înţeleaga ceilalţi din stampila mea personalizatã.


Sfatul meu? Creati-va propria stampila, este un excelent exercitiu de auto-cunoastere.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.







duminică, 4 octombrie 2015

Stii cand trebuie sa bei apa?

Acum ceva timp scriam despre faptul ca se tinde tot mai mult, prin vocea specialistilor si mass-media, sa se recomande oamenilor consumul a cel putin doi litri de apa pe zi. Aceasta ratie nu poate fi respectata, iar organismul nostru nu o cere decat in ocazii exceptionale, dupa un efort intens sau in zilele cu temperaturi iesit din comun de mari. Ba, chiar spuneam atunci ca pofta nesatioasa de a bea apa poate fi un semn de boala, cum ar fi diabetul. Concluzionam ca trebuie sa-ti cunosti prea-bine organismul si sa distingi diferitele semnale pe care ti le transmite.

sâmbătă, 3 octombrie 2015

Un Farmec sãnãtos



Aş mai vrea sã fiu tânãrã…Nu pentru a repeta prostioarele pe care le comiteam, mai ales când venea vorba de un pãr frumos şi sãnãtos, ci pentru a mai avea curajul acela nebun de a experimenta tot ce doream. Nu ratam nici un trend, oricât de ciudat, deşi pe vremea aceea nu prea puteai ieşi din canoanele destul de rigide ale societãţii.

Aşa se face cã pe la 18 ani am început sã-mi vopsesc pãrul. Asta nu ar fi atât de grav, dar a început sã circule moda pletelor cât mai blonduţe, indiferent dacã ţi se potriveau sau nu, era musai sã te decolorezi. Si nu va puteţi imagina ce metode de decolorare existau, mi-e şi greu sã le numesc astãzi, nu ştiu cum, Doamne iartã-mã, nu mi-am pierdut podoaba capilarã! Dar perseveram. Foloseam doar vopsea în nuanţe de blond deschis şi o pudrã cu efect de oxigenare, îmi fãceam şuviţe şi ajunsesem la performanţa unui pãr foarte deschis în ciuda faptului cã era şaten la origine. Dar mã mândream teribil cu rezultatul şi mi-a fost foarte greu mai târziu, psihic vorbind, sã revin la culoarea mea naturalã.

Poţiunea dragostei-o poveste cu final neaşteptat



Seherezada a fost o femeie extrem de inteligentã care şi-a salvat capul spunând o mie şi una de poveşti unui soţ cu oaresce tulburãri de încredere în sexul slab. Nu cã nu ar fi avut motive…Si nu cã aş condamna-o pe descurcãreaţa prinţesã, cã tare frumoase istorii a inventat, spre deliciul întregii lumi, dar ar fi putut scurta mult tortura nesiguranţei în care trãia doar luând aminte la experienţa supuşilor sãi. 

De la balconul încrustat în dantelãrii de piatrã, Seherezada ar fi putut vedea o mare parte din frumosul oraş persan al Nopţilor Arabe, cu cupolele albe ale minaretelor strãlucind stins în lumina argintie a lunii. Strãzi înguste cât vezi cu ochii, şerpuind printre ziduri strãvechi în care viaţa zburda sub semnul prosperitãţii. In furnicarul de case şi naţii se distingea bazarul, locul în care neguţãtorii îşi expuneau marfa compusã din oale pictate şi peşte uscat, bijuterii somptuoase şi covrigi sãraţi, seminţe de toate neamurile şi fructe nemaivãzute, covoare luxuriante şi porumbei mesageri, fildeş şi mãtãsuri, ceaiuri parfumate şi parfumuri fascinante, condimente cu miros ascuţit, mai valoroase decât aurul şi arme lucrate în metal calit zile întregi în foc. Nimic nu lipsea din vasta piaţã a oraşului alb şi nici un negustor nu pleca de acolo nemulţumit de vânzãri. 


Intre pânzele fâlfâind alene ale tarabelor, cãrucioare cu legume şi scoici proaspete, coşuri cu gãini cotcodãcind enervant şi vânzãtorii care gesticulau larg, încercând sã-şi convingã clienţii, în umbra unei bolţi murdare, parţial ascunsã de cãrãmizile ştirbite de vreme şi iedera sãlbaticã, se ascundea o uşiţã ponositã deasupra cãreia trona o inscripţie misterioasã:


La o primã vedere superficialã, ţi-ai fi putut lesne imagina cã mica dugheanã este falimentarã şi, mai rãu, chiar pãrãsitã. Cu rãbdare ai fi observat cã, în ciuda aparenţei sãrãcãcioase, uşiţa se deschidea destul de des, lãsând sã pãtrundã feţe nu tocmai umile, ba chiar semeţe din când în când. Odatã intrat, ai fi distins în semiobscuritatea camãruţei o tejghea de lemn iar în spatele ei un scãunel şchiop şi un personaj mai mult decât insolit, învârtind neîncetat un pisãlog greu de marmurã îngãlbenitã.
Badsin era proprietar şi vânzãtor în acelaşi timp, nu pentru cã nu şi-ar fi permis un angajat, ci pentru ca era cumpãtat din fire şi nu vedea utilitatea acestuia. Badsin moştenise afacerea familiei, un soi de dugheanã ce s-ar fi numit farmacie sau drogherie în zilele noastre. Tatãl sãu îl învãţase arta preparãrii leacurilor şi poţiunilor şi îi lãsase o clientelã destul de selectã şi bãnoasã, adicã un fief nu tocmai de lepãdat. Dar cea mai importantã avere a familiei era colecţia de reţete de cafea, amestecuri al cãror secret îl mai cunoşteau doar câţiva iniţiaţi din vastul imperiu. Acesta era adevãratul motiv al faimei lui Badsin.

Tânãrul Badsin nu-şi trãda deloc vârsta. Meşteşugul îl cocoşase lejer, iar ochii i se afundaserã în orbite, sub sprâncenele stufoase. Arãta mai batrân, mai zgârcit şi mai prãdãtor decât îi stãtea în fire. Si totuşi Badsin avea o slãbiciune, iar “slãbiciunea” asta se numea Leila, o floare persanã cu pãr negru ca bolta înstelatã şi ochi albaştri ca marea în bãtaia soarelui de la apus. Badsin o adora pe Leila. Punct.
In spatele tejghelei tânãrul era sigur de el şi experimentat. In faţa Leilei experienţa lui se topea ca un morman de gheaţã pârpãlit la foc mic. Badsin suferea ca un câine în chinurile iubirii sale neîmpãrtãşite.
In acea dimineaţã strãlucitoare, în timp ce o urmãrea pe Leila cum se îndepãrteazã, unduind din şolduri şi balansând un coş cu migdale pe creştet, inima lui Badsin tresãri sãgetatã de o voce gravã:
-Nu-i aşa cã e frumoasã?
Privi peste umãr la arãtarea înaltã, înfãşuratã în pânzele negre şi zalele aurii ale gãrzii palatului. Orice muritor cu scaun la cap ar fi cãzut în genunchi, cu fruntea în pavelele tocite ale strazii, la vederea fiorosului comandant al Gãrzii Nemuritorilor. Dar nu şi Badsin! Si asta pentru cã Dirham îi salvase de prea multe ori pielea în copilãrie, iar Badsin îl oblojise de prea multe ori pe Dirham dupã încaierãri ca sã mai conteze aparenţele. Cu alte cuvinte Dirham îi era cel mai bun prieten şi, din nenorocire, de ceva timp, îi era şi rivalul în dragoste şi nedorit confident. Bineînţeles cã Dirham nu bãnuia ce sentimente contradictorii îl animã pe Badsin, altminteri nu se ştie cum ar fi evoluat relaţia celor doi atât de diferiţi amici. 

Spre disperarea lui Badsin, nu numai cã Dirham avea o poziţie socialã de invidiat, dar era şi arãtos, cu muşchii, pletele ondulate şi buzele sale pline. Faţa smeadã îi era perfect bãrbieritã tot timpul, iar ochii aveau o sclipire seducãtoare. Degeaba se fãlea Badsin cu banii şi mintea sa ascuţitã. Ca orice femeiuşcã superficialã, Leila se lãsase vrãjitã de infãţişarea semeţului soldat.
Dirham işi înfipse degetele puternice în braţul prietenului sãu şi îi şopti cu un glas de rãu augur:
-Ascultã! Disearã fugim…
Lui Badsin i se sui inima în gât cu o vitezã care îi dete unele ameţeli. Privi în ochii ca nişte porţi ale iadului şi vãzu furtuna. Furtuna de hormoni, evident. Inghiţi în sec şi simţi cum îi amorţeşte braţul strâns în menghina degetelor de fier.
-Ai înnebunit? gâjâi Badsin aproape leşinat de gelozie. Sultanul te va vâna ca pe un câine pânã la capãtul lumii dacã dezertezi!
-Nu-mi pasã! se rãsti comandantul gãrzii. Am arvunit o corabie a contrabandiştilor sã ne aştepte în Golful Durerii la noapte. Pânã se vor dezmetici toţi, vom fi departe, eu şi frumoasa mea floare de portocal. Mai rãu mã îngrijoreazã taicã’sãu. Bãtrânul Mehmet bãnuieşte ceva…Mã pândeşte ori de câte ori trec prin faţa casei şi nu pot sã schimb o vorbã cu Leila.
Badsin înghiţi în sec. Auzise zvonuri prin mahala. Mehmet, negustorul de mãtãsuri chinezeşti, promisese solemn cã îi rupe picioarele primului care îndrãzneşte sã ridice ochii la fie’sa şi nu era uşor sã ignori aceastã ameninţare fãţişã. Mehmet avea suficienţi bani sã tocmeascã o armatã de mercenari şi sã rupã picioarele cui voia el. Dirham ştia şi el asta. Nu cã i-ar fi fost teamã, era cel mai bun luptãtor din imperiu, dar nu dorea sã-şi înceapã relaţia cu Leila omorându-i pãrintele.
-De ce ai venit la mine? întrebã Badsin, smulgându-şi nemulţumit braţul din ghearele prietenului sãu.  -Tu eşti înţelept, ştii o mulţime de magii, ai puterea de a face oamenii sã vadã ce vrei tu. Eu VREAU ca bãtrânul Mehmet sã mã iubeascã mai tare decât pe fie’sa. Dã-mi una din poţiunile tale, Leila o va turna în cafeaua mumiei aceleia, disearã nu vreau sã am surprize şi sã trebuiascã sã înfig paloşul în gâtlejul cuiva. N-ar fi un semn fericit pentru dragostea noastrã.
Lui Badsin îi venea sã râdã şi sã plângã în acelaşi timp. Sã râdã de naivitatea prietenului sãu care îşi închipuia cã existã o bãuturã miraculoasã şi sã plângã la gândul cã singura sa iubire este pe cale sã zboare spre ţãrmuri necunoscute. Tocmai dãdea sã deschidã gura şi sã îi spunã lui Dirham cât de fraier este când un nou gând îi încolţi în minte.
-Arzum  Okka, se auzi el pronunţând cu glas tainic, prefãcut.
-Ce?
-Este poţiunea care îţi trebuie. Ti-o prepar imediat.

Negustorul intrã iute, tremurând de nervi, în dugheana întunecatã, cu Dirham dupã el. Alese de pe rafturi câtiva sãculeţi de pânzã şi dozã cu atenţie Se aşezã pe scãunel, cu pisãlogul în poalã şi începu sã striveascã cu furie boabele parfumate. Trase de sub tejghea o maşinãrie infernalã pe care Dirham o studie cu uluire şi turnã boabele mãrunţite în ea. Dirham cel neînfricat murmurã o rugãciune cãtre toţi zeii vechiului imperiu, în timp ce dragonul de metal auriu se frãmânta, scoţând sunete indescriptibile. Din muştiucul subţire se prelinse o zeamã întunecatã. Badsin vârâ iute o sticuţã dedesubt şi adunã poţiunea înmiresmatã. Puse un dop de plutã şi i-o înmânã prietenului sãu.
In timp ce-l urmãrea pe amicul sãu zburdând fericit, cu sticluţa ascunsã în mânecã, spre casa iubitei sale, tânãrul nostru alchimist miji ochii cu rãutate. Dirham era aşa uşor de dus! In sticluţã nu avea decât un banal amestec din mai multe feluri de cafea. Dar ce cafea! Turceascã! Douã guri erau suficiente ca sã te scoale din morţi. Avea sã-l ţinã treaz pe bãtrânul Mehmet toatã noaptea. Dirham nu avea nici o şansã sã se apropie de floarea lui de portocal.
Badsin râse fericit de cum reuşise sã îndrepte lucrurile pe fãgaşul dorit de el şi se întoarse mai liniştit la munca cea de toate zilele.
A doua zi dimineaţã, în timp ce negustorul de poţiuni deschidea dugheana, întrebându-se ce se alesese de planul amicului sãu, simţi strânsoarea de menghinã în jurul braţului. Dirham stãtea în carne şi oase lângã el, copleşindu-l cu statura impunãtoare. Badsin avu un sentiment neplãcut cã trãia ultima zi a scurtei sale vieţi. Probabil soldatul nu prea iute de minte realizase într-un final cã poţiunea acţionase puţin altfel decât comandase şi venise sã cearã socotealã.
-Eu…eu… bãlmãji Badsin, intuind cã ACUM era momentul sã se scurgã umil în genunchi.
Dar râsul tunãtor al lui Dirham îl fãcu sã înalţe iute ochii. Prietenul sãu hohotea cu poftã, bãtându-l cu afecţiune pe spate.
-Eşti un adevãrat vrãjitor, Badsin! Leila l-a rugat pe taicã’sãu sã mã primeascã numai pentru o clipã, apoi a turnat licoarea în cafeaua mumiei. Hoaşca de Mehmet a acceptat. L-am implorat sã mã asculte…Poţiunea ta a fãcut minuni! Batrânul se înviorase brusc, n-a mai vrut sã se ducã la culcare. In schimb am stat de vorbã toatã noaptea. A zis cã nu şi-a închipuit cã sunt un bãiat aşa cumsecade.
Badsin oftã cu obidã. Câteodatã işi ura moştenirea de familie.

P.S.1 Pentru alte maşinãrii infernale şi poţiuni de dragoste cu efect neaşteptat, vizitaţi dugheana lui Badsin, magazinul online de cafetiere. Succes!
P.S.2 Vã spun o reţetã de cafea dacã ghiciţi de unde vine numele eroului povestirii (indiciu-este suficient sa îl pronunţaţi rapid!).

 Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.