Ceea ce vã voi povesti mai jos poate aduce un pic a
obsesie, dar pentru mine este una frumoasã şi, în mod sigur, cândva, îi voi
dedica mai mult timp.
Povestea începe în copilãrie, pe malul gârlei din
satul bunicilor, unde petreceam ore în şir bãlãcindu-mã în apa rãcoroasã sau
alergând printre bolovanii cu spinarea lustruitã de ape. Nu cred cã existã
copil care sã nu fie atras de strãlucirea coloratã a pietricelelor de tot
soiul. De obicei cele opalescente, în culori vii, frumos rotunjite de curenţii
repezi, stârneau bucuria mea cea mai profundã. Visam cã sunt diamante şi
safire, rubine şi topaze, exact ca în basmele cu prinţi şi domniţe bogat
înveşmântate.
Dupã Revoluţie totul a început sã capete un contur.
Informaţiile au nãvãlit peste noi cu o furie care încerca sã suplineascã golul
din toţi anii trãiţi înainte. Aş fi putut urma o facultate în care sã valorific
interesul meu pentru roci şi minerale, dar nu latura ştiinţificã mã interesa pe
mine neapãrat. Altceva mã atrãgea, partea esteticã, pietrele preţioase şi, mai
ales, legãturile esoterice dintre fiinţele vii şi energia cristalelor. Dap,
cine zice cã o piatrã e doar o piatrã, un obiect mort, inert, fãrã influenţã
asupra viului, se înşealã amarnic.
Ca adult, ca femeie adultã am cãutat un mod de a purta
pietricelele asupra mea în fiecare zi. Si, vã daţi seama, acesta a fost un
argument excelent sã-mi cumpãr bijuterii de tot soiul, mai ales cu pietre
semipreţioase.
| Foto personala, de la stanga la dreapta: chilimbar, onix alb, ametist, malachit si citrin, chilimbar baltic, cuart fumuriu |
Concluzia: dacã şi acum, ca om “maturat” bine,
continui sã dezvolt obsesia pentru pietre, e clar cã nu a fost ceva trecãtor,
este ceva ce mã defineşte ca persoanã.




























