Seherezada
a fost o femeie extrem de inteligentã care şi-a salvat capul spunând o mie şi
una de poveşti unui soţ cu oaresce tulburãri de încredere în sexul slab. Nu cã
nu ar fi avut motive…Si nu cã aş condamna-o pe descurcãreaţa prinţesã, cã tare
frumoase istorii a inventat, spre deliciul întregii lumi, dar ar fi putut
scurta mult tortura nesiguranţei în care trãia doar luând aminte la experienţa supuşilor
sãi.
De
la balconul încrustat în dantelãrii de piatrã, Seherezada ar fi putut vedea o
mare parte din frumosul oraş persan al Nopţilor Arabe, cu cupolele albe ale
minaretelor strãlucind stins în lumina argintie a lunii. Strãzi înguste cât
vezi cu ochii, şerpuind printre ziduri strãvechi în care viaţa zburda sub
semnul prosperitãţii. In furnicarul de case şi naţii se distingea bazarul,
locul în care neguţãtorii îşi expuneau marfa compusã din oale pictate şi peşte
uscat, bijuterii somptuoase şi covrigi sãraţi, seminţe de toate neamurile şi
fructe nemaivãzute, covoare luxuriante şi porumbei mesageri, fildeş şi
mãtãsuri, ceaiuri parfumate şi parfumuri fascinante, condimente cu miros
ascuţit, mai valoroase decât aurul şi arme lucrate în metal calit zile întregi
în foc. Nimic nu lipsea din vasta piaţã a oraşului alb şi nici un negustor nu
pleca de acolo nemulţumit de vânzãri.
Intre
pânzele fâlfâind alene ale tarabelor, cãrucioare cu legume şi scoici proaspete,
coşuri cu gãini cotcodãcind enervant şi vânzãtorii care gesticulau larg,
încercând sã-şi convingã clienţii, în umbra unei bolţi murdare, parţial ascunsã
de cãrãmizile ştirbite de vreme şi iedera sãlbaticã, se ascundea o uşiţã
ponositã deasupra cãreia trona o inscripţie misterioasã:
La
o primã vedere superficialã, ţi-ai fi putut lesne imagina cã mica dugheanã este
falimentarã şi, mai rãu, chiar pãrãsitã. Cu rãbdare ai fi observat cã, în ciuda
aparenţei sãrãcãcioase, uşiţa se deschidea destul de des, lãsând sã pãtrundã
feţe nu tocmai umile, ba chiar semeţe din când în când. Odatã intrat, ai fi
distins în semiobscuritatea camãruţei o tejghea de lemn iar în spatele ei un
scãunel şchiop şi un personaj mai mult decât insolit, învârtind neîncetat un
pisãlog greu de marmurã îngãlbenitã.
Badsin
era proprietar şi vânzãtor în acelaşi timp, nu pentru cã nu şi-ar fi permis un
angajat, ci pentru ca era cumpãtat din fire şi nu vedea utilitatea acestuia.
Badsin moştenise afacerea familiei, un soi de dugheanã ce s-ar fi numit
farmacie sau drogherie în zilele noastre. Tatãl sãu îl învãţase arta preparãrii
leacurilor şi poţiunilor şi îi lãsase o clientelã destul de selectã şi bãnoasã,
adicã un fief nu tocmai de lepãdat. Dar cea mai importantã avere a familiei era
colecţia de reţete de cafea, amestecuri al cãror secret îl mai cunoşteau doar câţiva
iniţiaţi din vastul imperiu. Acesta era adevãratul motiv al faimei lui Badsin.
Tânãrul
Badsin nu-şi trãda deloc vârsta. Meşteşugul îl cocoşase lejer, iar ochii i se
afundaserã în orbite, sub sprâncenele stufoase. Arãta mai batrân, mai zgârcit
şi mai prãdãtor decât îi stãtea în fire. Si totuşi Badsin avea o slãbiciune,
iar “slãbiciunea” asta se numea Leila, o floare persanã cu pãr negru ca bolta
înstelatã şi ochi albaştri ca marea în bãtaia soarelui de la apus. Badsin o
adora pe Leila. Punct.
In
spatele tejghelei tânãrul era sigur de el şi experimentat. In faţa Leilei
experienţa lui se topea ca un morman de gheaţã pârpãlit la foc mic. Badsin
suferea ca un câine în chinurile iubirii sale neîmpãrtãşite.
In
acea dimineaţã strãlucitoare, în timp ce o urmãrea pe Leila cum se îndepãrteazã,
unduind din şolduri şi balansând un coş cu migdale pe creştet, inima lui Badsin
tresãri sãgetatã de o voce gravã:
-Nu-i
aşa cã e frumoasã?
Privi
peste umãr la arãtarea înaltã, înfãşuratã în pânzele negre şi zalele aurii
ale gãrzii palatului. Orice muritor cu scaun la cap ar fi cãzut în genunchi, cu
fruntea în pavelele tocite ale strazii, la vederea fiorosului comandant al
Gãrzii Nemuritorilor. Dar nu şi Badsin! Si asta pentru cã Dirham îi salvase de
prea multe ori pielea în copilãrie, iar Badsin îl oblojise de prea multe ori pe
Dirham dupã încaierãri ca sã mai conteze aparenţele. Cu alte cuvinte Dirham îi
era cel mai bun prieten şi, din nenorocire, de ceva timp, îi era şi rivalul în
dragoste şi nedorit confident. Bineînţeles cã Dirham nu bãnuia ce sentimente
contradictorii îl animã pe Badsin, altminteri nu se ştie cum ar fi evoluat
relaţia celor doi atât de diferiţi amici.
Spre
disperarea lui Badsin, nu numai cã Dirham avea o poziţie socialã de invidiat,
dar era şi arãtos, cu muşchii, pletele ondulate şi buzele sale pline. Faţa
smeadã îi era perfect bãrbieritã tot timpul, iar ochii aveau o sclipire seducãtoare.
Degeaba se fãlea Badsin cu banii şi mintea sa ascuţitã. Ca orice femeiuşcã
superficialã, Leila se lãsase vrãjitã de infãţişarea semeţului soldat.
Dirham
işi înfipse degetele puternice în braţul prietenului sãu şi îi şopti cu un glas
de rãu augur:
-Ascultã!
Disearã fugim…
Lui
Badsin i se sui inima în gât cu o vitezã care îi dete unele ameţeli. Privi în
ochii ca nişte porţi ale iadului şi vãzu furtuna. Furtuna de hormoni, evident.
Inghiţi în sec şi simţi cum îi amorţeşte braţul strâns în menghina degetelor de
fier.
-Ai
înnebunit? gâjâi Badsin aproape leşinat de gelozie. Sultanul te va vâna ca pe
un câine pânã la capãtul lumii dacã dezertezi!
-Nu-mi
pasã! se rãsti comandantul gãrzii. Am arvunit o corabie a contrabandiştilor sã ne
aştepte în Golful Durerii la noapte. Pânã se vor dezmetici toţi, vom fi
departe, eu şi frumoasa mea floare de portocal. Mai rãu mã îngrijoreazã taicã’sãu.
Bãtrânul Mehmet bãnuieşte ceva…Mã pândeşte ori de câte ori trec prin faţa casei
şi nu pot sã schimb o vorbã cu Leila.
Badsin
înghiţi în sec. Auzise zvonuri prin mahala. Mehmet, negustorul de mãtãsuri
chinezeşti, promisese solemn cã îi rupe picioarele primului care îndrãzneşte sã
ridice ochii la fie’sa şi nu era uşor sã ignori aceastã ameninţare fãţişã.
Mehmet avea suficienţi bani sã tocmeascã o armatã de mercenari şi sã rupã
picioarele cui voia el. Dirham ştia şi el asta. Nu cã i-ar fi fost teamã, era
cel mai bun luptãtor din imperiu, dar nu dorea sã-şi înceapã relaţia cu Leila
omorându-i pãrintele.
-De
ce ai venit la mine? întrebã Badsin, smulgându-şi nemulţumit braţul din
ghearele prietenului sãu. -Tu
eşti înţelept, ştii o mulţime de magii, ai puterea de a face oamenii sã vadã ce
vrei tu. Eu VREAU ca bãtrânul Mehmet sã mã iubeascã mai tare decât pe fie’sa. Dã-mi
una din poţiunile tale, Leila o va turna în cafeaua mumiei aceleia, disearã nu
vreau sã am surprize şi sã trebuiascã sã înfig paloşul în gâtlejul cuiva. N-ar
fi un semn fericit pentru dragostea noastrã.
Lui
Badsin îi venea sã râdã şi sã plângã în acelaşi timp. Sã râdã de naivitatea
prietenului sãu care îşi închipuia cã existã o bãuturã miraculoasã şi sã plângã
la gândul cã singura sa iubire este pe cale sã zboare spre ţãrmuri necunoscute.
Tocmai dãdea sã deschidã gura şi sã îi spunã lui Dirham cât de fraier este când
un nou gând îi încolţi în minte.
-Arzum Okka, se auzi el pronunţând cu glas tainic, prefãcut.
-Ce?
-Este
poţiunea care îţi trebuie. Ti-o prepar imediat.
Negustorul
intrã iute, tremurând de nervi, în dugheana întunecatã, cu Dirham dupã el. Alese
de pe rafturi câtiva sãculeţi de pânzã şi dozã cu atenţie Se aşezã pe scãunel, cu
pisãlogul în poalã şi începu sã striveascã cu furie boabele parfumate. Trase de
sub tejghea o maşinãrie infernalã pe care Dirham o studie cu uluire şi turnã
boabele mãrunţite în ea. Dirham cel neînfricat murmurã o rugãciune cãtre toţi
zeii vechiului imperiu, în timp ce dragonul de metal auriu se frãmânta, scoţând
sunete indescriptibile. Din muştiucul subţire se prelinse o zeamã întunecatã.
Badsin vârâ iute o sticuţã dedesubt şi adunã poţiunea înmiresmatã. Puse un dop
de plutã şi i-o înmânã prietenului sãu.
In
timp ce-l urmãrea pe amicul sãu zburdând fericit, cu sticluţa ascunsã în mânecã,
spre casa iubitei sale, tânãrul nostru alchimist miji ochii cu rãutate. Dirham
era aşa uşor de dus! In sticluţã nu avea decât un banal amestec din mai multe
feluri de cafea. Dar ce cafea! Turceascã! Douã guri erau suficiente ca sã te
scoale din morţi. Avea sã-l ţinã treaz pe bãtrânul Mehmet toatã noaptea. Dirham
nu avea nici o şansã sã se apropie de floarea lui de portocal.
Badsin
râse fericit de cum reuşise sã îndrepte lucrurile pe fãgaşul dorit de el şi se
întoarse mai liniştit la munca cea de toate zilele.
A
doua zi dimineaţã, în timp ce negustorul de poţiuni deschidea dugheana,
întrebându-se ce se alesese de planul amicului sãu, simţi strânsoarea de
menghinã în jurul braţului. Dirham stãtea în carne şi oase lângã el,
copleşindu-l cu statura impunãtoare. Badsin avu un sentiment neplãcut cã trãia
ultima zi a scurtei sale vieţi. Probabil soldatul nu prea iute de minte
realizase într-un final cã poţiunea acţionase puţin altfel decât comandase şi venise
sã cearã socotealã.
-Eu…eu…
bãlmãji Badsin, intuind cã ACUM era momentul sã se scurgã umil în genunchi.
Dar
râsul tunãtor al lui Dirham îl fãcu sã înalţe iute ochii. Prietenul sãu hohotea
cu poftã, bãtându-l cu afecţiune pe spate.
-Eşti
un adevãrat vrãjitor, Badsin! Leila l-a rugat pe taicã’sãu sã mã primeascã
numai pentru o clipã, apoi a turnat licoarea în cafeaua mumiei. Hoaşca de
Mehmet a acceptat. L-am implorat sã mã asculte…Poţiunea ta a fãcut minuni! Batrânul
se înviorase brusc, n-a mai vrut sã se ducã la culcare. In schimb am stat de
vorbã toatã noaptea. A zis cã nu şi-a închipuit cã sunt un bãiat aşa cumsecade.
Badsin
oftã cu obidã. Câteodatã işi ura moştenirea de familie.
P.S.1
Pentru alte maşinãrii infernale şi poţiuni de dragoste cu efect neaşteptat,
vizitaţi dugheana lui Badsin, magazinul online de cafetiere. Succes!
P.S.2
Vã spun o reţetã de cafea dacã ghiciţi de unde vine numele eroului povestirii (indiciu-este
suficient sa îl pronunţaţi rapid!).
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.
