Când eşti la ananghie, gândeşte “good old times”

In seara aceea, când am închis telefonul, zãbovind mult timp cu ochii pe ecranul ce se stingea încet, am facut primul atac de panicã din viaţa mea. Sângele mi-a nãvãlit în obraji, vârfurile degetelor mi s-au rãcit, iar respiraţia a sincopat pentru o luuuungã clipã… Nu pentru cã cea mai bunã prietenã a mea mã sunase de la câteva mii de kilometri distanţã, anunţându-mã cã revine în ţarã, nu pentru cã îmi destãinuise abrupt “m-am casãtorit”, nici pentru cã turuise o poveste alambicatã despre o nuntã care nu avusese încã loc, ci pentru cã rostise:

“Am nevoie de cineva care sã se ocupe de organizare. Stii cã ai mei sunt prea în vârstã, rudele sunt prea departe, iar cu restul cunoştinţelor n-am prea ţinut legãtura, n-ai vrea sã mã ajuţi tu? Eu şi Eric iţi vom fi veşnic recunoscãtori. Iţi întorc favorea cu prima ocazie când te mãriţi.” chicotise ea cu o voce rugãtoare.

Eleganţa ca stare de spirit

Imi scutur fusta si îmi potrivesc sacoul. O eşarfã de matase completeazã imaginea. Nu sunt foarte mulţumitã de alegerile mele vestimentare, aşa cã mã mai privesc de câteva ori în oglinda de pe hol. N-ar fi prima oarã când m-aş întoarce în faţa şifonierului ca sã schimb întreaga ţinutã. Am o problemã cu armonia dintre starea mea de spirit şi hainele pe care le port. Trebuie sã « simt » formele şi culorile într-un anume fel, altminteri nu mã mişc din casã. Astãzi, de exemplu, şovãi…Sovãi pânã în momentul în care îmi cad ochii pe ghetele mele de toamnã. My boots…Imi însenineazã chipul. A fost una dintre cele mai inspirate achiziţii fãcute vreodatã. Indiferent ce aş pune pe mine, ghetele acestea îmi dau aripi. Par mai înaltã, mai sprintenã, mai sigurã pe mine. My boots, my heart, my life…

Mesagerul

Micuţa vânzãtoare de la fast-food-ul din colţ era cel mai cunoscut personaj din cartier. Nu numai pentru ca arãta ca Albã-ca-Zãpada, cu pãrul ca abanosul, pielea albã ca spuma laptelui şi buzele roşii ca cireşele, dar mai ales pentru cã pregãtea cele mai bune sandvişuri cu brânzã, cei mai sãnãtoşi cheeseburgeri cu roşii şi salatã şi cele mai gustoase plãcinte cu mere. Aşa se face cã, spre prânz, coada din faţa geamului prin care servea eroina noastrã cãpãta proporţii îngrijorãtoare, fiind alimentatã de copiii şcolii de peste drum, de adulţii aflaţi în trecere şi de pensionarii ce-si faceau veacul în parc.

Momente din porţelan

Fericirea nu are cum şi nu poate fi continuã, nu poate fi totalã, nu poate fi gãsitã la comandã. Ea trebuie experimentatã, cuceritã şi savuratã moment cu moment, atunci când apare în viaţa noastrã, amintindu-ne cã avem motive sã fim recunoscãtori.

Cei care mã cunoaşteţi, exclusiv prin intermediul blogului şi al modului cum scriu, poate v-aţi imaginat cã sunt o fire veselã. Nu sunteţi departe de adevãr, tind sã râd mult şi îmi place sã vãd latura frumoasã sau ironia vieţii din jurul meu. Dar veselia nu este sinonimã cu fericirea. Am şi eu momentele mele de “restrişte”.