O zi în podul bunicii

Sebi nu știa dacă îi place sau nu ideea de a petrece weekendul la țară. Bineînțeles că fusese de nenumărate ori acolo, dar, pe masură ce creștea, nu mai găsea atât de extraordinare excursiile în mijlocul naturii. Își putea face de joacă cel mult o zi, dar trei… Era peste puterile lui de năzdrăvan!

Vinerea, cum scăpa de la școală, fără grija temelor și a unui orar precis, de-abia aștepta să își arunce ghiozdanul în colțul camerei și să se instaleze în fața calculatorului, unde îi întâlnea pe toți: gemenii Alex și Alexia, Danuț din Germania, Romi, tocilarul de la el din clasă, Mălina, fata cu freza rock, Jack, colegul lui de bancă și mulți, mulți alții. Sebi se simțea în largul lui în fața ecranului, doborând recorduri personale sau împușcând teroriști fioroși.

 

Așa că, vedeți voi, planurile de weekend ii fură date peste cap cu totul, iar vestea vizitei la bunica nu îi pică tocmai bine, dar nu avea încotro. Părinții săi urmau să plece din oraș, cu treburi importante, iar el nu ar fi făcut decât sa îi încurce. Să nu înțelegeți greșit, o iubea pe Nana ca pe ochii din cap și ar fi strâns-o în brațe și ar fi sărutat-o întruna pe obraji, dar pur și simplu nu știa cum sa treacă peste cele trei zile "offline", lipsit de calculator, prieteni și aventuri pline de suspans.

Și se vǎicarea atȃt de tare ȋncȃt tata îl apucă de umeri și îi zise cu o voce serioasă: "Un bărbat adevărat face în viață și lucruri mai puțin plăcute, asta este datoria lui. Și apoi, câteva zile la țară nu sunt așa de speriat, s-ar putea chiar să descoperi câteva surprize de când ai fost pe-acolo ultima dată."

Sebi oftă cu năduf. Ce surpriză? Nana făcuse, în sfârșit, ciorbă din cocoșul Aurică, monstrul cu creastă roșie și pinteni uriași, care îl alerga prin toată curtea? Slabe speranțe, Aurică era de-al casei, avea să moară de bătrânețe, o soartă puțin nefirească pentru o gaină atât de îngâmfată.

Cu un oftat de resemnare, Sebi se apucă să își strângă în rucsac câteva obiecte care să îi îndulcească șederea departe de casă.

Sâmbată, în zori, dar, nu știu cum să vă spun, în zorii zorilor nu alta, că nu era nici măcar ora șase, Sebi se trezi în concertul dat de orătaniile din curte. Încercă sa identifice fiecare voce din corul matinal. Erau acolo Max, câinele răgușit, cocoșul de poveste, cârdul de gâște, cele două capre, Ema si Ela, ba chiar și purceii grohăiau ascuţit, iar pe fundal se distingea vocea bunicii, asigurându-le că își vor primi porția de mâncare imediat. Unde mai pui că din tufișurile și merii din curte răzbateau ciripelile vrăbiilor, cântecul unui mierloi și guguiala joasă a guguștiucilor, toate aspirând la resturile de la masa animalelor din curte. Asta pentru ca toate aveau pui de crescut și familii de întreținut.

Sebi zâmbi la aceste gânduri și se întinse leneș sub plapumă.

Un miorlăit subţire ȋi răsună în ureche, atât de aproape, încât băiatul țâșni ca din praștie din așternut, ajungând imediat în mijlocul camerei, cu părul vâlvoi și ochii cât cepele. Motanul cel portocaliu, un adevarat Garfield de țară, stătea la capătul patului, privindu-l cu un singur ochi, verde și misterios. Sebi încercă să își dea seama cum ajunsese motanul în casă, dar apoi observă fereastra întredeschisă și mâna Nanei care bâjbâi pe pervaz, crăpând și mai mult geamul:

"Nu vii să mă ajuți?"

Băiatul se uită fără tragere de inimă la ceasul ruginit de pe polița sobei, care arăta puțin peste ora șase și jumătate. Motanul îl studie cu ochiul verde plin de reproș, apoi, cu un salt lung, dispăru în aerul răcoros al dimineții.

Până la ora prânzului, Sebi se săturase deja de viața "sănătoasă, distractivă și relaxantă" de la țară. Rezumatul primelor ore ale zilei ar fi arătat cam așa:

Ora 7 – În timp ce încerca să răstoarne apa clocită din troaca purceilor, Nino cel Gras îl apucă de marginea tricoului preferat, cel cu Sponge Bob și, până să se dezmeticească, îi molfăi bunătatea de tricou, făcându-l franjuri, apoi dădu să i se strecoare printre picioare, moment în care Sebi făcu o acrobație spectaculoasă și ateriză pe burtă, cu nasul în apa tulbure revărsată peste toatǎ bătătura.

Ora 7,30 – Cu poala tricoului plină de porumb (ce mai contau nişte coji galbene!), Sebi intră în țarcul găinilor, pregătit de meciul secolului cu stăpânul celor câteva puicuțe. Din vârful grămezii de bușteni stivuiți lângă gard, Aurică strigă un cucurigu disprețuitor, dar îl lăsă în pace. De milă? Mai probabil de foame!

Ora 8 – Micul dejun... Yamyyy!

Ora 8,30 - Sebi se strecură prin gardul spart, trecând în poiana din spatele grădiniței de legume a bunicii. Se apucă să jumulească ceva verzituri pentru caprele Ela și Ema. Capre doar cu numele, în realitate două fandosite care nu mâncau orice buruiană, ci doar din cele crude, crocante. Până la final, îi apăruseră bășici în podul palmei, iar degetele se coloraseră în verde intens, că nici plantele nu se dădeau ușor smulse.

Ora 10 – Însoțit de Max, paznicul patruped, Sebi se strecură după Nana, pe poteca dintre brazde. Mergeau la cules de prune. Ghici cine căra coșul! Șiiii, repetăm: ghici cine căra coșul PLIN de prune la întoarcere!

Ora 12 – Epuizat, Sebi se tolăni pe băncuța de lângă uşa bucǎtǎriei, așteptând să se încălzească un bine meritat prânz. Adormi, moleşit de razele soarelui. Se trezi două minute mai târziu cu o senzație intensă că i-a luat burta foc. Nu era decât motanul cel portocaliu, tolănit fără jenă la el în poală. Apoi Nana îl invită la masă...

După-amiazǎ, Sebi fu scutit de alte îndatoriri gospodărești. Culmea!, aproape că nu îi mai ardea de joacă. În mod curios, toată trebăluiala din prima parte a zilei îi dăduse un sentiment de maturizare. Se simțea responsabil pentru vietățile din curte, cărora le cărase de mâncare si le curățase cotețele. Deși ieșise cam tăvălit, murdar și cu ceva bube din chestia asta, era mândru că, în sfârșit, cineva îi încredințase o sarcină adevărată, pe care o dusese cu brio la capăt.

O vedea pe Nana aplecată asupra brazdelor de morcov și de pătrunjel, jumulind buruienile nedorite. După un prânz așa de gustos, mergea la fix un desert. Știa unde pitise bunica șerbetul de lămâie, zmeură și cacao, niște delicatețuri degustate cu țârâita. Își trase un scaun în dreptul dulapului înalt și încercă să ajungă la raftul de sus. Acolo, în spatele cutiilor cu orez și făină, erau ascunse borcanele cu bunătățuri, o adevărată comoară de parfumuri din toate neamurile de fructe. Tot acolo era teritoriul Fălcosului, un fioros păianjen cu cruce, pe care Nana refuza cu încăpățânare să îl dea afară din bucătărie, pe principiul că "e bun la prins muşte, nu-ţi face nimic dacă îl lași în pace". Cum să nu! Sebi se concentră asupra întunericului din spatele borcanelor, dar Fălcosul nu se vedea pe nicăieri.

În timp ce se balansa pe picioarele cam șchioape ale scăunelului, atenția i se abătu spre trapa scorojită din tavan. Știa ce este. Pe acolo se intra în podul casei, un loc misterios, năpădit de praf și mult prea încins din cauza arșiței de vară. Aruncase cândva o privire, dar Nana îl izgonise cu vorbe cumpătate. Era prea mic să se aventureze în colţul acela ticsit de capcane, cu podeaua șubredă, plină de cuie ruginite.

Daaar...oare ce ținea bunica în pod?!

Nu avu mustrări de conștiință decat preț de un minut. Văzu scara din lemn rezemată lângă trapă și se chinui să o mute chiar în gura podului. Scara protestǎ din rǎsputeri, scârțȃind la fiecare mișcare.

Sebi împinse ȋncet trapa cu vopseaua scorojită, dar nu mai mult de o palmă, doar cât să arunce o privire cercetătoare de jur împrejur. Știa precis că podul era regatul șoriceilor, îi auzea noaptea huruind prin cocenii de porumb. Din acest motiv, motanul cel portocaliu dǎdea iama din când în când printre lucruri, nu că ar fi fost în stare sa prindă ceva, dar era în firea lui de prădător sa bage sperieții în amărâții de șoareci și asta părea să îi dea o mare satisfacție.

Lumina din pod era specială. Făcea bălți ca de miere pe scândurile bătrâne si se cernea din gemulețele acoperișului, dând un aer fantomatic spațiului cald și uscat. Stive de scânduri, dulăpioare prăfuite, saci cu haine, tot felul de obiecte din alte epoci îmbâcseau și mai mult atmosfera. Scânteiuță, curajos, săltă trapa. Nu remarcase nicio mișcare în coceni, așa că urcă cu mult aplomb ultimele trepte, nǎpǎdit de sentimente amestecate: teama de necunoscut, dar și fericirea copilărească de a încerca ceva magic și straniu în același timp.

Tăcerea din pod pǎrea sǎ ȋnveleascǎ totul ca o plapumǎ groasǎ. Băiețelul păși cu atenție, studiind grǎmada de vechituri de lângă pereți. În fundul încăperii remarcă niște forme mai întunecate, unele mai scunde, altele înalte și avu o strângere de inimă. Când ochii i se obișnuiră cu penumbra, descoperi însă ca nu erau altceva decat tablouri aliniate ca niște soldați. Se apropie curios și realiză că este vorba despre fotografii! Doamne și domni în costume din alte vremuri, ele cu coafuri complicate, ei cu mustăți îmbârligate și păr pomădat sau tineri ce zâmbeau jucăuș în pozele decolorate... O mulţime de personaje pitorești păreau că traiesc ȋn imaginile lipsite de culori, dar cu atȃt mai impresionante.

"Ah, aici erai!" se auzi vocea blândă a bunicii.

Sebi tresări, era foarte concentrat să studieze fețele din fotografii. Își aduse aminte că Nana îl rugase să nu urce singur în pod și se rușină.

"Iartă-mă, Nana" șopti el, frământându-și mâinile.

Bunica însă nu îl certă. Veni lângă el, mișcându-se greu peste podeaua nesigură.

"Te-am cǎutat peste tot, nu știam unde ai dispărut. Noroc cu Mandarină care a început să miorlăie lângă scară."

Aha, va sa zică Mandarină îl chema pe motan, uitase cu totul.

"Uite că ai gasit pozele!" constată bunica, așezându-se pe o noptieră șubredă.

"Nana, cine sunt oamenii aceștia? Ce frumoasă e doamna cu coronița de flori!"

Bunica oftă cu melancolie, îndreptându-și ochelarii pe nas.

"Doamna cu coroniță este de fapt mama mea când avea 18 ani și de-abia terminase liceul. Adică strabunica ta, cum ar veni. Dincoace sunt eu cu colegii de clasă, într-o excursie la munte. Acesta este bunicul tău când era în armată, iar în poza asta mai mică este stră-străbunica în rochia de mireasă"

Lui Sebi îi pică falca de uimire. Cum?! Bunica avesese 18 ani?! Ce nebunie! Și existaseră niște străbunici? Adică părinții Nanei? Care și ei fuseseră copii, adolescenți, proaspat căsătoriți?!

"Nana, nu înțeleg nimic! Cât de vechi sunt pozele astea?"

Bunica se lăsă pe spate și începu să râdă. Dar știți voi, nu un râs potolit, ci din acela cu hohote și sughițuri, de îl sperie și pe Mandarină, care dispăru rapid în spatele unei oglinzi, agitând și mai abitir șoarecii din porumb.

"Dragul meu nepot, e timpul să afli câte ceva despre strămoșii tăi. Pun pariu că ai crezut că m-am născut bătrână și ca eu sunt prima din familia noastră, exact cum iese puiul din ou" zise Nana ștergându-și lacrimile de atâta râs.

La capătul acelei zile, Sebi era copleșit de atâtea noutăți. Și învățase ceva foarte important, de care era extrem de mândru: familia lui își avea rădăcinile departe în timp, unii dintre stră-stră-străbunii săi luptaseră în război și fuseseră niște exemple demne de urmat, unii fuseseră negustori pricepuți, era o mulțime pestriţǎ de stră-mătuși și verișoare, cu vieți ce meritau să fie scrise ȋntr-un roman.

Adormi gândindu-se că de-abia așteaptă să le povestească prietenilor despre aventura sa în podul bunicii și despre lucrurile nemaipomenite pe care le aflase. Nimic nu i se părea mai demn de laudă acum, niciun joc pe calculator, oricât de palpitant ar fi fost, nu întrecea istoria familiei sale.