Noaptea, toate pisicile sunt negre!

Nu cred cã v-am spus vreodatã, dar soţul meu lucreazã ture de noapte. Asta înseamnã cã sunt zile în care eu şi puştiul suntem “home alone”. Si ne facem de cap exact ca în filmul cu acelaşi nume. Dar spoiala asta de libertate are şi un revers nu tocmai plãcut, ba chiar înfricoşãtor la un moment dat. Si nu puţine au fost momentele de acest gen în cei 8 ani de când stãm în apartament. Odatã ce se lasã întunericul, parcã toate lucrurile capãtã alte dimensiuni. Zgomotele sunt mai ascuţite şi mai greu de identificat, câinii urlã, vecinii sforãie, parchetul scârţâie, geamurile pãcãne, televizorul trosneşte, iar noi ciulim urechile! De ce o fi având noaptea acest efect asupra psihicului uman, e greu de spus. Probabil este o tarã ancestralã legat de pericolele ce pândeau în întuneric pe amarâţii de primitivi adunaţi în jurul focului, în vreo peşterã râncedã.
Pericolele moderne nu stau însã în fenomenele paranormale ce bântuie un apartament vechi şi deschiolat de timp, ci în întâmplãri mult mai banale, dar imposibil de controlat la o orã târzie din noapte. Coincidenţã mare, toate catastrofele majore din apartamentul nostru s-au petrecut dupã ora 10 seara, în zilele când soţul meu era de serviciu. Genial, nu? Si sã mai zici cã nu şi-a bãgat necuratul coada aici. Poftim, când s-a ars unitatea la calculici eram singuri. Când a început sã ţâşneascã apa clocotitã pe lângã bateria de la cadã, jumate pe copil, jumate pe pardosealã, de se fãcuse un bãltãrãu în baie, tot singuri eram. Când a început sã miroasã a ars şi am deschis uşa de la intrare şi am dat cu nasul într-o fumãraie pe hol, de era sã leşin crezând cã a izbucnit un incendiu în bloc, de nu ştiam cum sã apuc copilul şi s-o zbughesc pe scãri, tot singuri…Staţi liniştiţi cã toate aceste drame aveau dimensiuni epice doar în imaginaţia mea de om speriat, în realitate toate s-au rezolvat mai mult sau mai puţin. Dar întâmplarea care m-a lãsat mascã definitiv pentru cã, ulterior, nu i-am gãsit vreo explicaţie tehnicã, s-a petrecut acum vreo doi ani, tot seara evident. Cum spuneam, eram singuri (leitmotiv), era vara spre sfârşit şi se porneşte neicusorule o furtunã din acelea de zici cã acum se crapã cerul, nu alta! Mã uit de la etajul zece cum se repede peste oraş o masã de nori negri ca smoala, iar fulgerele se întrec sã dea un spectacol de artificii chiar în faţa geamului meu. De obicei furtunile de acest gen îmi plac, pluteşte în aer o energie fantasticã, simţi cã te încarci şi toate simţurile sunt turate la maximum. De data asta însã, dupã bubuiturile de rigoare, se sloboade din cer cea mai cotropitoare ploaie pe care am vãzut-o în viaţa mea, o adevãratã revãrsare de apã, un puhoi ce se prãvãlea cu asemenea putere şi abundenţã încât am crezut cã-mi spulberã termopanul de la geamurile dormitorului. Noroc cã am jaluzele metalice pe afarã şi m-am repezit sã le cobor, în încercarea de a mai atenua ropotele deluviului. Dupã un sfert de orã nimic nu se schimbase în intensitatea ploii. Nu ştiu ce-mi vine, mã duc la fereastra dormitorului, sã mai verific starea vremii. Când mã apropii de geam, simt aşa, prin şosete, ceva umezealã. Incerc sã vãd pe întuneric de unde provine senzaţia aceea neaşteptatã, dar era beznã şi nu disting nimic. Mã duc la întrerupãtor, fac luminã şi atunci observ catastrofa…De la tavan în jos, pe vreun metru de perete, de colo pânã colo, era ud fleaşcã, iar la colţ apa şiroise pânã pe parchet şi se adunase într-o baltã. Stiu cã am rãmas înlemnitã, gândindu-mã cum era posibil ca apa ploii sã pãtrundã în casã şi, ceea ce era mai grav, ploua în continuare. Nu înţelegeam şi pace pe unde vine apa, apoi m-am gândit cã vecina de deasupra s-a gãsit sã mã inunde taman în acelaşi timp cu fenomenul meteo de afarã, pentru niscaiva senzaţii tari la ceas de noapte. Am alergat ca disperata pe scãri şi am bubuit în uşa femeii, cã ştiam cã e bãtrânã, singurã şi cam surdã. Dupã bâjbâieli nesfârşite, verificãri pe vizor şi strigãte din partea mea, matrioşka se îndurã sã-mi deschidã. Dau din mâini agitatã şi îi spun cã am apã în camera, ea zâmbeşte la mine şi-mi spune sã stau liniştitã cã şi ea are, îi intrã pe sub tâmplãrie cã e de lemn, veche şi nu etanşeazã ca lumea. Madre de Dios! Era sã fac un atac când am vãzut cã nu e nimeni de vinã, ca tot românul, nu?! Ce sã vã zic, ploaia s-a oprit în cele din urmã, pânã dimineaţã peretele era aproape uscat şi cãpãtase o frumoasã culoare gãlbuie în degrade. Acela a fost momentul în care m-am simţit vulnerabilã în faţa evenimentelor neplãcute. Nu aveam asigurare la casã şi întâmplarea m-a fãcut sã mã gândesc la lucruri mai rele. Intre timp situaţia s-a mai schimbat. Eu mi-am luat ceva mãsuri de precauţie, iar piaţa s-a umplut de oferte care mai de care mai nãstruşnice, în încercarea firmelor de asigurãri de a veni mai aproape de client. Probabil cã mie mi s-ar fi potrivit perfect oferta celor de la Groupama Asigurari , un pachet numit “ Colecţia de avantaje” prin care clientul are posibilitatea sã autoconstate pagubele, fãcând o fotografie, şi apoi sã dea un telefon la call-center şi sã trimitã un email cu documentele. In maxim 4 ore aş fi avut în casã un specialist care sã-mi fãţuiascã peretele, iar plata daunelor s-ar fi fãcut în 72 de ore. Altã viaţã! Oricum, cred cã aţi vãzut la tv spoturile publicitare ale celor de la Groupama Asigurãri. Amuzante, amuzante, dar te îndeamnã la acţiune. Pentru cã nu e sãnãtos sã fi la cheremul evenimentelor de tot soiul, mai bine le controlezi tu pe ele, decât invers.

Când neprevăzutul te loveşte, loveşte-l înapoi. Rămâi relaxat și... fă-i o poză!