O dragoste dincolo de timp

Am fost dintotdeauna adepta credinţei vieţilor trãite şi retrãite, a reîncarnãrilor purificatoare, a oamenilor reîntâlniţi o datã şi încã o datã, într-un ciclu fãrã finalitate. Nu cred în coincidenţe, cred în energiile care mişcã lucrurile în milioane de feluri, aşternându-ne dinainte o cale pe care doar avem iluzia cã noi suntem cei care o alegem. Fiecare fir de praf pe care il ştergem croieşte întâmplãri în viitor. Sentimentele ne urmãresc dincolo de moarte, în urmãtoarea viaţã, ura, frica, dragostea sunt datorii neplãtite cu rãdãcini mai adânci decât simpla naştere a trupului nostru.

In luna lui martie, Marte cel rãzboinic îngroapã securea, lãsând dragostea sã pluteascã în aer. Este luna în care ne punem mai multe întrebãri despre direcţia în care mãrşãluiesc sentimentele noastre cele mai profunde. Trãim sau nu acea dragoste mistuitoare, unicã, cu desãvârşire lipsitã de egoism, capabilã sã se dãruiascã pe sine fãrã a dori nimic în schimb? Am întâlnit-o în aceastã viaţã sau este acolo, undeva, în viitor?

Câteodatã vãd pe stradã doi bãtrâni ce merg ţinându-se de mânã (da, ştiu, sunã ca un Minulescu ploios!). Gestul în sine mi se pare atât de extrordinar încât mã opresc şi îi urmãresc cu privirea, întrebându-mã ce magie îi tine împreunã de atâta amar de vreme. Apoi mi-aduc aminte de proprii mei bunici, plecaţi în urmãtoarea lume dupã o cãsnicie de 66 de ani şi mã întreb pe unde or fi, tineri şi din nou  (veşnic) îndrãgostiţi.

Pãrerea mea este cã dragostea adevãratã este cel mai egoist sentiment, neasemuit de egoist, atât de strâns încât nu mai încape nimic altceva între acei oameni prinşi în mrejele lui.

Am întâlnit odatã doi îndrãgostiţi nebuni,

Stãteau fatã în faţã pe pragul unei lumi.

Mândri, tãcuţi şi-albaştri, fluizi şi abisali,

Priveau unul la altul cu ochi rotunzi şi pali.

Ii despãrţea lumina venitã dintr-o stea

Si frunţile înalte, curgând, le’nfierbânta.

Ei o sorbeau cu sete,

Avizi, senini şi goi,

Pe-altarul veşniciei, icoane amândoi.

Nu cunoşteau pe nimeni, trãiau prin ei şi-atât

Si’n fiecare clipã iubeau ca la’nceput.

Erau foarte aproape, dar nu se atingeau,

Doar mâinile întinse prin aer fremãtau.

Ii despãrţea lumina venitã de-undeva.

EL… cred cã era Cerul,

EA… Marea se numea.

Dacã vreţi sã vã convingeţi, vã invit sã-i ascultaţi pe Vunk şi Andra împãrţind dragostea Numai la doi, o împãrţire pe care o învãţãm greu, uneori eşuând dureros, alteori zburând pe aripi de fluturi.