Nichita

Despre Nichita Stănescu n-am avut cine ştie ce impresie ca poet, am eu părerea mea proprie şi personală despre artiştii care îşi duc viaţa aşa-zis boemă ridicând prea des paharul la gură. Nimic nu mă va convinge că alcoolul, drogurile sau nopţile irosite te fac un om de artă mai bun sau mai inspirat. Dar am fost mândră că Nichita Stănescu face parte din istoria Ploieştiului. Chiar el a spus-o la împlinirea vârstei de 50 de ani, într-un interviu dat în urbea sa natală : « Cum zice cântecul – de la mine la Ploieşti / nu-i departe când iubeşti – de altfel, Ploieştiul pentru mine înseamnă prima mea cămaşă albă pe care am purtat-o pe pielea mea năduşită ».

Aşadar poeziile lui Nichita Stănescu sunt de fapt nişte gânduri izvorâte din mintea lui puţin mai abstractă decât poate să rumege omul obişnuit, uneori nu au început şi nici sfârşit, rareori au rimă şi punctuaţie şi câteodată şochează prin metafore greu de digerat. Dar e Nichita cel care a intrat în cărţile de literatură, omul care în tinereţe avea cei mai fantastici ochi şi bărbatul care la bătrâneţe arăta buhăit şi doborât de viciul său. 

Nimic mai adevărat decât această poezie publicată într-o plachetă scoasă la Ploieşti în 1984, cu ocazia festivalului din 7-9 decembrie.

Acasă

Ma-ntorc în mijlocul naturii ca un cal

si lepăd de pe mine călăreţul mort

si şaua plină de umbră veche de la sânge

o scutur în pământ

Mă rog de codri şi cu precădere de stejar

ca să mă-ncalece pe mine, calul lui

- Eşti de pământ, mă roibule, m-a întrebat

- Sunt de pământ, mă arbore, i-am zis