Sezonul dulceţurilor pentru amatorii de delicatese

Tocmai am primit un mail delicios de la o colegã. .. mã informa cã în comuna Brebu (jud.Prahova, pe Valea Doftanei) va avea loc Festivalul Dulceţii, unicul din ţarã, între 1-2 sept, orele 10-18 pentru cei destul de pofticioşi ca sã batã drumul pânã acolo. Mailul mi-a trezit un dor grozav, visez deja la arome şi parfumuri şi, mai presus de toate, mi-a adus aminte de dulceţurile bunicii mele. Fãcea bunicã-mea de toate, din orice se putea, de la clasica dulceaţã de prune, dar numai din prune vinete fierte cu miez de nucã pânã la dulceaţa de pepene aromatã cu druşaim, de gogonele, trandafiri sau zmeurã, gemuri de mere şi gutui, când venea vremea lor bineînţeles...

Dar ceea ce mi-a îndulcit cel mai tare copilãria şi adolescenţa a fost neasemuitul şerbet, dulce la care bunicã-mea era maestrã, nu multe femei din sat se încumetau la prepararea acestuia. Reţetele de şerbet sunt foarte simple la prima vedere dar au nenumãrate chichiţe, trebuie sã ştii sã apreciezi momentul propice pentru fiecare etapã a preparãrii. In principiu şerbetul se poate prepara din orice fruct de la care poţi stoarce zeama, din petale de trandafiri speciali pentru dulceaţã, din cacao, din zahãr ars sau din zeamã de lãmâie. Dar master-piece-ul şerbeturilor era cel din mãtase de porumb, adicã din fierturã de mãtase...o ciudãţenie al cãrei gust nu mi-l aduc aminte prea bine. Bineînţeles cã favoritul era şerbetul de lãmâie cu gustul lui acrişor, culoarea albã şi coaja rasã încorporatã.

Bunica mea pãstra tradiţiile servirii şerbetului, aşa cum se fãcea în tinereţea ei, atunci când veneau vizitatori în casã... lua o linguriţã, o vâra în borcan şi o scotea vârfuitã cu şerbet, acesta este solid, nu curge, aşa cã stã ţeapãn pe linguriţã. Lua un pahar cu apã rece, bãga linguriţa cu tot cu şerbet în pahar şi îl servea pe o farfurioarã. Ideea e cã apa înmoaie şerbetul, scoţi linguriţa şi o tragi prin gurã fãrã sã înghiţi ca haplea tot conţinutul apoi o introduci din nou în apã şi tot aşa, savurezi şerbetul cu ţârâita, ca un om civilizat, bucurându-te de dulcele parfumat.

Nu m-am împãcat niciodatã cu modul acesta restrictiv de servire, nu mã sãturam niciodatã doar cu o linguriţã, dãdeam iama pe furiş la borcane şi bãgam în mine cât puteam...nu ştiu de ce aveam impresia cã nu observã nimeni cum scade nivelul conţinutului din borcan. Deh, farmecul copilãriei.... şi ce vremuri minunate traiam!