Isteria dinaintea furtunii

Recunosc ca ultimele doua saptamani au fost undeva, peste limita mea de suportabilitate. Mi-am facut o mica si traumatizanta operatie la dinti, motiv pentru care n-am mancat de 10 zile mai nimic, ca zemurile cu paine inmuiata nu pot fi numite hrana adevarata. Nu eram tocmai o carnivora inraita dar acum as fi in stare sa platesc, numai sa pot imbuca o fleicuta bine facuta. Incep si sa clachez nervos din cauza glicemiei vesnic scazute, mi s-a atrofiat burta "di tat" si tin un regim drastic fara sa vreau. Sunt tot timpul morocanoasa, vad lucrurile in negru, imi lipseste doza zilnica de zahar.

Ghici, ghicitoarea mea…

Ce este alb ca laptele şi are douãsprezece întrebuinţãri?

N-aveţi de unde sã ştiţi, dar vã spun eu, cã este o poveste ce se întinde pe trei generaţii în familia mea şi o cunosc prea bine.

Pe la 1800 toamna (glumesc, erau anii ’70), îmi petreceam copilãria la bunici, la ţarã. Ce vremuri! N-aveam farmacie în sat, aşa cã, de vreo douã ori pe lunã, un avion utilitar survola spaţiul aerian al grãdinii noastre, unde era stabilit punctul “0”, şi lansa o pungã cu medicamente. Nu ştiu de ce lucrurile funcţionau aşa, nu eram chiar atât de izolaţi de restul lumii. Vã spun asta ca sã vã daţi seama cã nu era deloc simplu sã obţii bunurile de consum zilnic.

Unde-s mulţi puterea creşte!

SuperBlog este aproape de final. Era de aşteptat ca organizatorii acestui eveniment sã doreascã un feedback din partea blogurilor participante, nu neapãrat cu privire la competiţie în sine, cât mai ales la acest tip de iniţiative. Este ceea ce se cere în proba cu numãrul 27. Pãreri, propuneri, viziuni.

Aş zice cã subiectul este ceva ce mã depãşeşte dintr-un anumit punct de vedere, acela al strategiilor online, vizibilitate, relevanţã, tactici sau cum s-or fi numind politicile de acest gen. Activez de puţin timp în blogging şi zãu dacã m-au interesat astfel de amãnunte. Dar nu sunt atât de aerianã încât sã nu-mi dau seama cã o campanie în care participã 200 de bloguri nu poate trece neobservatã, oricât de pasager ai fi pe “strada” internetului. Aş zice cã zeci de bloggeri care scriu în rãstimp de câteva zile, despre acelaşi subiect, reprezintã un “boom” ce tulburã substanţial lumea virtualã.

Orice lucru pe care mintea îl poate gândi…

Acum ceva timp eram la serviciu, într-o zi ca oricare alta, nici mai liniştitã , nici mai aglomeratã, nici mai stresantã, doar cam înnoratã şi posacã.

Butonam calculatorul pentru corespondenţa de fiecare zi când a ţârâit telefonul. O colegã voia sã ştie dacã am timp sã primesc o persoanã care dorea sã afle câteva lucruri despre munca pe care o prestam cu entuziasm… vorba vine…