Nu mai stiu in ce carte am citit despre cazul unei femei care a stat in coma foarte mult timp. In momentul in care si-a revenit insa, in loc sa se bucure ca si-a revazut familia, ea a inceput sa planga si sa-i roage pe doctori sa ii induca din nou starea de coma. Ea a povestit ca, inconstienta fiind, a trait o alta viata. Nu era vorba despre un vis, era vorba despre o alta realitate in care femeia s-a trezit, a cunoscut un barbat, au intemeiat o familie, aveau doi copii si erau extrem de fericiti. Femeia era disperata deoarece isi lasase DINCOLO familia, mai ales copiii, si nu stia cum se vor descurca fara ea.
Acest caz demonstreaza cat de complex este creierul nostru si cat de neasteptat poate reactiona in situatii extreme. Pe mine m-a impresionat teribil drama femeii care si-a dat seama ca probabil nu va mai avea niciodata ocazia sa se reintoarca la cealalta familie. Cred cu tarie ca mintea noastra poate fi o poarta spre alte universuri, numai ca noi nu stim inca ce trebuie sa facem pentru a o activa.
Am scris la randul meu o poveste inspirata din intamplarile de mai sus. Am impartit-o in doua articole deoarece este destul de lunga pentru unul singur si nu vreau sa va plictisesc. Nu este nici pe departe o capodopera literara, nu ma ridic nici macar la stadiul de "pufarina" (cititi definitia mea aici), iar subiectul nu este despre o calatorie in timp, este deja rodata aceasta tema. A iesit mai mult un basm, dar basmele pot deveni realitate uneori.
Parca
dormise zile intregi…
Isi
duse cu greutate mana la frunte, incercand sa alunge durerea de cap. Nu
deschise ochii imediat. Simtea sub trup o raceala matasoasa, necunoscuta, iar
fosnete moi ii insotira incercarea de a se rasuci pe-o parte. Clipi,
incruntandu-se in lumina blanda ce cadea in suvoaie pe perna tivita cu o
dantela spumoasa. Rasfira cu un gest brusc panza aspra a fetei de perna, studiind-o
mai atenta, apoi se ridica iute in capul oaselor. Pereti masivi de piatra o
inconjurau din toate partile. Camera in care se gasea ar fi putut fi incaperea
unei temnite, daca aspectul colturos al zidurilor n-ar fi fost indulcit de
razele soarelui, covorul gros de lana, asternuturile de satin bogat ornamentate
si oglinda uriasa, in rama de cires, din coltul camerei.
Iralda
simti cum panica ii inabuse respiratia. Privi inmarmurita in jur, incercand cu
disperare sa-si aminteasca cum ajunsese acolo. Se repezi la ochiul de geam prin
care patrundea lumina, dar mica bolta a zidului era prea sus, nelasand sa se
intrevada decat un petic vesel de cer albastru. Efortul o seca de puteri. Isi
prinse fruntea in palme, simtind ca ii vine sa urle si cazu pe pat, cu ochii
stransi, cu mintea lucrand intens, incercand sa recupereze ultimele imagini.
Intunericul
pogori in amintirile ei…Intuneric, o ploaie inghetata si flash-urile luminilor
din fata. Faruri de masini? Da, exact! Era in masina, conducea. Il dusese pe
Robin la petrecerea unei colege si acum traversau trupul de padure de la
marginea oraselului, de-abia asteptand sa ajunga acasa. De pe bancheta din
spate rasuna cantecul voios al baietelului de 5 ani, inca surescitat de
intalnirea cu prietenii. Ploaia se transformase in ace albe ce izbeau cu furie
parbrizul, iar stergatoarele de-abia mai faceau fata. Ar fi trebuit sa opreasca,
sa…
Observa
prea tarziu ca perechea de faruri ce se apropia cu viteza din fata era chiar pe
banda ei. Trase de volan cat putu de tare. Scrasnetul rotilor acoperi
strigatele de panica.
-Robin!
Tipatul
femeii reverbera straniu in spatiul ingust al incaperii. Se repezi spre usa
masiva, legata in traverse de fier, lovind din rasputeri cu pumnii in
scandurile innegrite de stejar. Aproape imediat, cineva impinse usa din afara.
Barbatul infasurat in haine cenusii se inclina adanc, rostind un “Stapana…”
intrebator, cu ochii sclipind intunecat de sub o gluga bine trasa pe frunte..
Iralda il studie
o clipa, uimita de infatisarea omului, apoi il imbranci, tasnind pe holul larg,
aproape impiedicandu-se in faldurile rochiei grele de catifea. Isi aduna
poalele vesmantului, fara sa tina cont de lespezile ce-i raneau talpile goale
si alerga spre capatul culoarului, acolo unde se intrezarea o usa deschisa.
Cand iesi sub cerul curat al diminetii, Iralda
se opri gafaind, derutata. Nimerise pe o terasa larga, pavata cu lespezi de
marmura neagra, cu margini adanc crenelate. Fugi spre una dintre laturi, iar
privelistea ii taie rasuflarea, facand-o sa uite o clipa durerea ce o manase.
Statea pe un promontoriu stancos, avantat in spatiu ca prova unei nave, parand
sa pluteasca deasupra unei vai inguste. Departe, pe fundul vaii, se ghicea un
fir de apa argintie, aparand si disparand pe sub bolta deasa a coroanelor de
arbori. La fiecare adiere de vant, valuri in nuante de verde unduiau molcom
pana departe, in zare.
Se uita in
dreapta si in stanga, aplecandu-se atat cat ii permiteau deschizaturile dintre
creneluri. Castelul era un adevarat miracol, infipt pe varful de munte de o
forta titanica, cu mii de ani in urma, marturie a nebuniei unor constructori
extrem de priceputi. Aerul era atat de pur incat aproape ca il simtea vibrand, ametind-o
cu totul. Auzi pasi in spatele ei si se rasuci speriata.
In
mijlocul terasei, un barbat inalt se oprise la doar cativa metri de ea.
Ridicase bratul, facand semn celor ce il urmau sa ramana pe loc. Langa umarul
lui, cu mana pe manerul unui pumnal ascuns in teaca statea slujitorul din
pragul camerei, iar ceva mai in urma se oprise un personaj ce parea a fi un soi
de vrajitor, tinand cont de mantia brodata cu simboluri magice si toiagul lung
in care se sprijinea. Barbatul ce parea a fi un conducator mai facu un pas si
isi atinti ochii iscoditori, dar plini de tristete, asupra ei. Vazut mai
de-aproape, nu mai parea atat de tanar. Pletele lungi si negre erau patate
ici-colo de fire albe, dar chipul cu trasaturi frumos daltuite marturisea ca
anii puterii lui nu se incheiasera inca. Un fir de aur alb ii impodobea
fruntea, semn al rangului sau.
-Cine
sunteti, unde ma aflu? intreba Iralda cu o voce tremuratoare, incercand sa afiseze
o bruma de curaj.
Regelui,
pentru ca numai un rege putea sa arate asa, i se tulburara ochii, simtind frica
din tonul ei. Se dete inapoi ca si cum vorbele ar fi avut puterea sa-l
loveasca, se intoarse si porni cu pasi mari, ca biciuit de suferinta.
Slujitorul sovai un moment, apoi se zori pe urmele lui. Numai batranul mag,
sprijinit in toiag, o masura cu mila, ramanand pe loc. Se apropie mai mult.
Figura bonoma inspira incredere, dar
expresia sa era ganditoare.
Iralda
ii studie chipul, barba sura, degetele lungi si subtiri inclestate pe toiagul
frumos sculptat la capat si avu sentimentul chinuitor ca a mai stat candva in
fata acestui om, ba chiar in nenumarate dati. Senzatia de deja-vu ii provoca o
usoara greata ca si cum valuri temporale i-ar fi traversat fiinta.
–Me-ne-…roth? se trezi ea silabisind, fara
sa-si dea seama de unde a rasarit numele.
-Meneroth!
Da, stapana mea, asa mi se spune! exclama batranul, cu fata luminandu-se
intr-un zambet larg. Eu sunt, iubita mea regina…magul Meneroth. V-am stat
alaturi, tie si regelui nostru, din ziua in care v-ati intalnit intaiasi data.
Nu-ti amintesti de mine?
Glasul
magului capata inflexiuni de ingrijorare, coborandu-se la o soapta:
-Stapana,
incearca sa-ti revii…regele nostru, adica sotul tau, este din ce in ce mai
trist, mai lipsit de speranta. In ultimii ani te-ai intors din ce in ce mai rar
la noi, ti-ai recapatat amintirile din ce in ce mai greu si ai ramas cu noi din
ce in ce mai putin. Ultima data nu te-ai mai trezit…Pret de cateva luni am
crezut ca vei dusa pentru totdeauna. Sunt unii care cred ca aceasta casatorie
trebuie desfacuta, iar regele trebuie sa fie liber pentru a-si putea gasi alta
soata…pentru a putea avea un mostenitor. Numai iubirea neasemuita pe care ti-o
poarta ii da putere sa infrunte vointa celor din jur. Nu te va parasi
niciodata, dar te implor, incearca sa ramai cu noi, incearca sa-ti amintesti…
Zicand
acestea, magul se prabusi in genunchi, ridicand spre Iralda o privire atat de
rugatoare incat femeia simti un pumnal strapungandu-i inima. Imagini vechi si
noi i se invartejeau in minte, voci indepartate ii bolboroseau in urechi. Se
clatina, dar bratul batranului o sprijini imediat. Iralda stiu dintr-o data cat
de adevarata era aceasta alta realitate pe care creierul ei o fabricase in
momentele cele mai rele din cealalta viata. Statuse saptamani intregi in
spital, speriata ca va pierde sarcina. Sotul ei o vizita rar si adesea parea
absent, detasat de situatia ei sau duhnea a bautura. Traiul lor impreuna nu
fusese niciodata un model de casnicie, dar se tarasera de la un an la altul
pana aparuse copilul. Lucrurile nu mersesera deloc mai bine. Gabriel se simtea
ca intr-o cusca, isi dorea mai multa libertate si cat mai putine responsabilitati.
Cam in acea vreme, Iralda incepuse sa viseze. Basme nesfarsite in care totul
mergea perfect. Crezuse ca mintea ei incearca sa o protejeze de dezamagiri,
dureri, certuri stupide cu celalalt. Dar visele se repetau din ce in ce mai des
si pareau sa aiba legatura unele cu altele, ca un film regizat cu mare atentie
la detalii. Emotiile, senzatiile, trairile erau atat de autentice incat
ajunsese sa se trezeasca cu mare efort dupa astfel de experiente, iar atunci cand
reusea era mahmura, deprimata si fara chef de viata.
Ca
acum sa afle ca de fapt aceasta chiar era viata ei! Una dintre ele. Raiul
acesta ii fusese oferit de cineva care ii ascultase toate rugile, pana la cea
mai marunta dorinta. Numai ca acum nu mai era libera…Ce ironie!
Continuarea in curand... Ei, hai ca nu va las eu in suspans! Partea a II-a este aici.
:) Aştept continuarea!
RăspundețiȘtergere