Novecento, o poveste de neuitat

Am citit Novecento intr-o seara, intr-o singura ora, la fel de usor cum ai da pe gat un pahar cu apa si la fel de lin ca o conversatie cu un prieten.
Alessandro Baricco, autorul acestei bijuterii literare, este un italian de 59 de ani, licentiat in filozofie si specializat in romane, eseuri, piese de teatru.
Novecento a fost ecranizata in 1998, avand titlul original "La leggenda del pianista sull'oceano", de regizorul Giuseppe Tornatore si am inteles ca si filmul este grozav de reusit.

Aparuta la Editura Humanitas in colectia "Cartea de pe noptiera", cea mai cunoscuta proza scurta a lui Baricco este o carticica de aproape optzeci de pagini pe care n-as fi ajuns sa o lecturez sub nicio forma, deoarece este tare departe de gusturile mele literare, daca n-as fi fost in pana de romane SF si nu mi-as fi adus aminte ca mi-a fost daruita de o prietena. Asa ca m-am uitat la cat este de subtirica si de mare tiparita si mi-am zis ca e numai buna de savurat la ceas de seara. Nu stiam ca ma va prinde atat de tare si-mi va lasa un sentiment de tristete.
Novecento inseamna 900, dar este de fapt numele unuia dintre personajele principale, un pianist de o virtuozitate supraomeneasca, cu o viata iesita din comun. Structura cartii este putin aparte, mai mult chiar, deoarece, asa cum marturiseste autorul intr-un scurt preambul, textul a fost destinat initial unei interpretari teatrale. Actorul Eugenio Allegri impreuna cu regizorul Gabriele Vacis l-au pregatit sub forma de monolog pentru festivalul de la Asti din anul 1994. Motiv pentru care cititorul chiar are senzatia ca asculta, nu ca citeste el insusi paginile unei carti. Fragmentele sunt intrerupte de indicatii privind desfasurarea scenelor, exact cum apar acestea in orice scenariu.
Mai bine zis, asa cum am simtit eu, pare ca cineva iti povesteste una dintre acele intamplari care intra in legenda si, la fiecare relatare, capata din ce in ce mai intens valente de basm, pana ce adevarul este invaluit in totalitate intr-o panza diafana care incetoseaza toate contururile realitatii. In privinta asta, tare seamana ca stil cu "Poveste de iarna" a lui Mark Helprin si cred ca si epoca este aceeasi.
Povestea in sine este destul de interesanta. Monologul este sustinut de unul dintre instrumentistii orchestrei Atlantic Jazz Band de pe vaporul Virginian, care povesteste cum l-a cunoscut si cum s-a imprietenit cu Danny Boodmann T.D.Lemon Novecento, cel mai mare pianist din acea vreme.
Talentul lui Novecento izvora din insusi modul cum fusese crescut. Copil orfan, el fusese parasit pe vapor de parintii sai, posibil emigranti, fusese crescut pe vapor si nu mai plecase niciodata de-acolo. Nici macar nu incercase sa coboare vreodata pe tarm! Metafora vietii atat de inguste a lui Novecento este doar aparenta. De fapt, prin muzica sa, pianistul strabate lumile in lung si in lat, fara sa aiba nevoie sa vada vreodata, pe viu, orasele unde acosteaza nava pe care traieste. Novecento are in realitate o fobie fata de tot ce inseamna societate, artistul nu poate supravietui decat in turnul de fildes arhicunoscut in care se simte perfect protejat, fara ambitia de a fi celebru pe uscat. El nici nu realizeaza cat de cunoscut a devenit si cat de respectat este de oameni.
Am spus ca povestea m-a intristat. Evident pentru ca aceasta stare de lucruri nu putea dura la nesfarsit, iar finalul nu putea fi decat dramatic. Desi un fir subtire de ironie si umor strabate discret intregul text. Tim Tooney, personajul povestitor, este mandru ca a cunoscut un asemenea om si este mandru sa poata spune lumii tot ce stie, intr-un limbaj familiar, pe alocuri colorat, caracteristic unui om din clasa muncitoare. Si pentru asta l-am simpatizat din plin pe acest scriitor. Nu-i usor sa pui stele si urzici intr-o singura fraza, trebuie sa fii tare abil in meseria asta de manuitor de vorbe.
Pentru Novecento trebuie sa ai o stare de spirit speciala. Iar daca o pornesti la citit sastisit si plictisit, la final vei fi un cu totul alt om.