Sotia plantatorului de ceai

A fost ultima carte pe 2018, am dat-o gata chiar inainte de (era sa zic micul dejun) de Anul Nou. La ultima pagina am avut o senzatie de usurare, incepuse sa ma plictiseasca de-a dreptul.

Dinah Jefferies este o doamna care a avut ceva legaturi de-a lungul vietii cu Asia de Sud, in sensul ca s-a nascut in Malaysia. In prezent traieste in Anglia si este un autor la inceput de cariera. In 2014 i-a aparut prima carte, iar "Sotia plantatorului de ceai" este cel de-al doilea roman pe care l-a publicat.

Volumul de fata a aparut la Editura Nemira, in colectia Damen Tango, si se doreste a fi o poveste de dragoste si suspans intr-un peisaj exotic, acela al insulei Ceylon.

Ceea ce se observa foarte bine in stilul autoarei este faptul ca inca isi perfectioneaza modul de a scrie si inca bajbaie in compunerea subiectului. Ideea cartii nu este rea, dar, in ciuda faptului ca autoarea precizeaza intr-o nota de final ca a realizat o documentare serioasa, acest lucru nu se regaseste in descrierile sale. Fundalul, desi extrem de ofertant, nu te face sa simti acea atmosfera magica a unui tinut indepartat, la care visam cu totii. Peisajul este prea sumar zugravit, localitatea si populatia autohtona, modul de trai al oamenilor de acolo, greutatile sociale, totul este prea putin scos in evidenta. Exista un context istoric care este sumar tratat, se intrevad niste conflicte intre cetatenii saraci si proprietarii englezi de plantatii de ceai care nu sunt prezentate prea exact, totul pluteste intr-o pacla groasa ce se imprastie doar pe alocuri, cand firul povestii trebuie limpezit un pic.

Povestea incepe in anul 1925 cand Gwen, o tanara englezoaica de nouasprezece ani, bate drumul pana in Ceylon, deoarece se casatorise cu un barbat de treizeci si sapte de ani, Laurence Hooper, mostenitorul unei plantatii de ceai. Acuma, e drept ca in acea epoca nu era nimic ciudat ca o fata sa se marite la o varsta asa de mica, dar in acest caz diferenta intre parteneri este substantiala, iar barbatul este vaduv. Ca urmare, Gwen este cam naiva, ca sa nu zic chiar tuta. Era evident ca sotul ei va incerca sa ascunda lucruri din trecut. Gwen la descopera incet incet, dar de-abia dupa ce trece la randul ei prin experiente neplacute: o cumnata cam dubioasa in intentii, o femeie de afaceri care ii "vaneaza" de mult timp sotul, un administrator dur si prea putin dispus sa o ajute. Totul o ia razna cand Gwen da nastere unor gemeni si, in loc sa fie un prilej de bucurie, evenimentul se transforma intr-un chin si un mister care o va urmari toata viata.

Te-ai astepta ca autoarea sa faca un tablou interesant in care sa descrie cum merg lucrurile pe o plantatie de ceai, cum se aduna frunzele, ce etape sunt in obtinerea ceaiului, chestii din acestea care condimenteaza o lectura si o fac mai credibila. Nu se intampla asa si nu inteleg la ce se refera Dinah Jeffries cand spune ca a facut "documentare". De fapt, nu prea stiu ce a vrut autoarea de la aceasta poveste. Uneori pare sa se axeze strict pe drama traita de personajul feminin, dar nici psihanaliza nu este punctul forte in aceasta scriere. Alteori pare sa predomine dragostea, dar personajul masculin, Laurence Hooper, este atat de incetosat, de vag creionat si atat de absent, incat nici nu prea poti sa ti-l imaginezi. Faptul ca e chipes nu este suficient. Ca o iubeste pe Gwen intelegem, dar actiunile lui sunt cam dezordonate, iar tipul pare labil de-a dreptul. Legatura dintre cei doi nu este prezentata convingator.

Ce m-a deranjat iarasi este faptul ca intriga nu are echilibru si porneste de la o intamplare si o hotarare a personajului feminin, luata in pripa si nu prea tare fundamentata. Cum spuneam mai sus, daca accepti aceasta linie a povestii, trebuie sa accepti si faptul ca Gwen e cam proasta pur si simplu. Prostia asta tine tot romanul si se rezolva in ultimele pagini. Adica totul e o framantare si o drama si nu se intrevede vreo iesire, iar la final, dintr-o simpla intalnire si discutie intre Gwen si verisoara sa iata ca sare si iepurele mult visat, adica solutia salvatoare. Nu, chestia asta e prea simplista si denota lipsa de experienta a autoarei in construirea subiectului.

Sentimentele mele vis-a-vis de aceasta lectura au oscilat foarte tare. Au fost pasaje reusite, care mi-au placut si au fost pagini care m-au plictisit de moarte. Daca romanul ar fi fost scris de un autor clasic, mult mai abil- Daphne de Maurier cu a sa opera "Rebecca" e un exemplu excelent- probabil ca ar fi iesit mult mai misterios, mai incitant. Sau ar fi fost un "Fifty shades of grey" exotic, daca E.L.James s-ar fi hotarat sa-si mute actiunea in Ceylon, la inceputul secolului al XX-lea (chestia asta ma face sa rad pe ruptelea, dar zau ca ar fi fost interesant).

In concluzie, as plasa aceasta carte in lista de lecturi usurele, cele care sunt bune in momentele in care vrei sa te delectezi fara sa-ti folosesti prea mult creierul. Puteti sa o incercati, s-ar putea sa va placa, eu sunt mai carcotasa de felul meu. De fapt, cartea a fost mult laudata dupa aparitie, unii au afirmat chiar ca nu au putut sa o lase din mana. Dar eu am invatat ca pana si cei mai mari critici sau scriitori tind sa exagereze cand e vorba de anumite lecturi.