Translate

miercuri, 21 octombrie 2015

O excursie «no-rubber»



La prima orã a dimineţii, când şeful de turã m-a invitat la el în birou, o cãmãruţã unsuroasã în care de-abia încãpeau o mãsuţã şi scaunul de rigoare, am fost sigurã cã norocul mi se schimbase brusc, în ciuda tuturor previziunilor de fericire eternã din zodiacul revistei glossy pe care o cumpãram lunar. Eu şi cel pe care soarta mi-l dãruise ca şef nu ne digeram reciproc, dar mã strãduiam sã fiu un bun lucrãtor, iar el se strãduia sã respecte acest lucru fãrã ciocniri majore.

Mare mi-a fost mirarea când bãrbatul cu halat soios, barba zburlitã şi doi dinţi lipsã a rânjit larg spre mine şi mi-a înmânat fãrã o vorbã cartonul cu « Cel mai bun angajat al anului ». Diploma în cauzã era legendarã printre angajaţii firmei şi doar câţiva o vãzuserã în ultimii ani. Recunoaşterea venea la pachet cu o excursie oferitã de patroni angajatului care se fãcuse remarcat în acest fel.Priveam hârtia din mânã cu oarecare îndoialã, iar şeful zâmbea în continuare, în tãcere, pufãind o ţigaretã cam puturoasã şi învãluindu-se misterios în norişorii de fum. Apoi se aplecã, trase sertarul mãsuţei şi scoase un bilet de avion.
« Sã nu te prind pe-aici sãptãmâna viitoare ! » mormãi el, expediindu-mã cu un gest scurt.
Nici n-aveam de gând ! Am zbughit-o cu inima plesnind de voioşie. Pentru moment crezusem cã personajul avea intenţia sã-mi joace vreo farsã, dar biletul de avion pe care îl strângeam între degete era cât se poate de real. De-abia câteva ore mai târziu mi-am adus aminte sa verific destinaţia « exoticã » spre care mã trimiteau patronii mei : Rubberless
In timp ce coboram scara avionului, un aer rural mã învãlui cu adieri cãlduţe. Aeroportul arãta cam pãrãginit, iar deasupra intrãrii se lãfãia un afiş îngãlbenit de soare :

Bine aţi venit în Rubberless, oraşul fãrã cauciuc

N-am dat mare importanţã cuvintelor, nici nu prea înţelegeam la ce se referã, pãreau oarecum ilogice, nu voiam decât sã-mi recuperez valiza. 

Inãuntru, aspectul de hardughie al clãdirii era şi mai pregnant. Adierile calduţe de afarã se transformau în curenţi de aer sâcâitori înauntru, din cauza ferestrelor vechi cu tâmplãrie scorojitã. M-am uitat în jur dupã banda de cauciuc pentru bagaje, dar nu am remarcat decât o coadã agitatã la care aşteptau mai mulţi oameni. In mijlocul holului, o doamnã în vârstã, cu pãlãriuţã şi sacou cadrilat, dar şi cu un cãţel minuscul în braţe, ţinea un carton pe care era scris stângaci, cu carioca roşie, numele meu. In sfârşit, cineva de care sã mã agãţ, gazda mea timp de o sãptãmânã.
« Unde e banda cu bagajele ? » m-am rãstit eu în urechea ei dupã ce am fãcut cunoştinţã, iar ea mi-a dat de înţeles cã e tare de ambele urechi şi trebuie sã ridic tonul dacã vreau sã comunic. Nu-mi fãcea plãcere sã rãcnesc, dar bãtrâna nu pãrea sã simtã nevoia de vreun aparat auditiv, aşa cã m-am hotãrât sã scurtez conversaţiile.
 « Fãrã bandã » zise ea calm, cu o faţã bonomã. « La coadã ! ».
OOOOK…m-am aşezat la coadã, cu bunicuţa lângã mine. Au fost necesare vreo douãzeci de minute de aşteptare, rãstimp în care potaia îşi pierduse rãbdarea, iar eu entuziasmul, ca sã ajung în dreptul uşii cu pricina. Un angajat amãrât mã privi pe deasupra ochelarilor şi îmi ceru sã descriu…bagajul. Dupã o clipã de uluire, m-am conformat şi dupã alte nesfârşite cãutãri, omul reuşi sã gãseascã ceea ce îi cerusem.
« Nu era mai uşor sã vã instalaţi o bandã ? » m-am rãţoit eu la responsabilul cu bagajele.
« Fãrã bandã » rosti el cu un ton plat şi fãcu semn spre urmãtorul nefericit din rând.
Am înfipt mâna în mânerul valizei şi am ieşit val-vârtej din aeroport, cu bãtrânica şi cãţelul flocãnos scâncind încet, dupã mine.
Ziua se anunţa plinã de încercãri, iar mica mea vacanţã începea prost…
In faţa clãdirii aeroportului, nici picior de taxi! Asta era prea de tot. Oraşul se scãlda leneş în razele solare ale unei veri târzii, cu acoperişuri colorate întinzându-se cât vedeai cu ochii. M-am uitat cu gura cãscatã dupã un nenea cocoşat de un sac cu mere şi târând dupã el un cãrucior din care se revãrsau capaţâni de varzã. O atmosferã patriarhalã şi neliniştitor de medievalã pãrea sã învãluie peisajul.
« Unde sunt taxiurile?» am silabisit eu spre gazda mea cea surdã.
« Fãrã maşini» veni, enervant deja, rãspunsul.
« Avem mult de mers?»
« Vreo trei cvartale »
Simţeam cã explodez.
« N-am putea gãsi totuşi un taxi?» am insistat, obositã de aceastã conspiraţie a tãcerii.
Bãtrânica zâmbi amabilã, se rãsuci şi îmi arãtã un alt panou instalat la ieşirea din aeroport :

Vã mulţumim cã aţi vizitat Rubberless, oraşul fãrã cauciuc

Am clipit nãucã, nepricepând nimic apoi, dintr-o datã, s-a fãcut luminã în capul meu. Fãrã cauciuc? No way !!! Nici mãcar nu puteam cuprinde grozãvia acestui lucru. Brusc am înţeles de ce nu era etanşã tâmplãria din aeroport, absenţa benzilor transportoare de uz general, a aparatului auditiv din urechile bãbuţei şi a…autovehiculelor de orice fel. Si eram de-abia la început !

In aceeaşi dupã-amiazã, gazda mea m-a invitat sã mã alãtur unei mese festive, datã în cinstea sosirii mele, iar eu m-am oferit sã o ajut la gãtit, chestie pe care aveam sã o regret din plin. M-am trezit în faţã cu o pungã de carne si oase şi cu rugãmintea de a tranşa şi separa carnea. Treizeci de minute m-am chinuit sã extrag nişte fleici arãtoase dintre bucãţile aflate în devãlmãşie.
«N-am putea cumpãra carne gata feliatã şi dezosatã?» am întrebat cu umilinţã, anticipând rãspunsul.
« Fãrã cauciuc, fãrã bandã, fãrã fabricã »
Ei, da, asta era o explicaţie mult mai pe larg.
Dar surpriza cea mare m-a lovit atunci când ne-am apucat sã strângem masa. Gazda mea a dat la ivealã câţiva saci, arãtându-mi cum sã sortez toate resturile. Acum îmi explicam şi toate acele recipiente de gunoi divers colorate, înşirate pe stradã.
« Chiar este nevoie de atâţia saci ? »
« Ghici!»
Am lãsat ochii în jos, ruşinatã. Era la mintea cocoşului : fãrã cauciuc, fãrã bandã, fãrã staţie de sortare deşeuri.
Sãptãmâna petrecutã în  orãşelul Rubberless a fost o experienţã de neuitat şi plinã de învãţãminte. Am învãţat de exemplu cum sã împingi un morman de cumpãrãturi pe tejgheaua de tablã, pentru cã nu existã, aţi intuit bine !, bandã la casa de marcat din magazin.
Când m-am întors la serviciu, spãşitã, şeful m-a privit cu acelaşi surâs ironic pe faţã, pufãind aceeaşi ţigare duhnitoare.
« Ei, vezi ? Acum sã nu te mai plângi cã lucrezi la Elastimpex România



Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

11 comentarii:

  1. :) Păi şi avionul ăla a aterizat pe roţi de lemn?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vaaai, ma omori cu logica, frate! Pai trebuia sa existe o legatura cu lumea din afara, nu?

      Ștergere
    2. Dar fără cauciuc. Putea ameriza! :)

      Ștergere
  2. Si nici sa mai dai în brânci sa fii "Angajatul anului"! hahaha
    Dragut articolul, mi-a placut! Bafta!

    RăspundețiȘtergere
  3. Răspunsuri
    1. Multumesc! Ar mai fi trebuit inca pe-atata sa cuprind ce inseamna lipsa cauciucului din viata noastra.

      Ștergere
  4. Cum șeful te-a luat în balon, mai bine plecai cu balonu' decât cu avionu' . Da' cel mai sigur era cu zmeul de hârtie, că nici urmă de cauciuc! Foarte frumos articolul! Cum nu mai sunt preferata mea la SB, că m-am penalizat singură ieșind și intrând, ești tu cea pe care o prefer. Ar mai fi și Rudia. Dar nu pentru stil, ci pentru că o iubesc din când în când...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. In acest moment chiar simt ca am cam obosit si nici nu e jumatatea SB-ului. Ma bucur ca iti place stilul meu, eu incep sa ma indoiesc.

      Ștergere
    2. Nu te îndoi! Cât despre oboseală, pfff... Eu am intrat deja obosită. Nu mai am cheful de altădată, clar!

      Ștergere
  5. angajatul anului are si imaginatie :)

    RăspundețiȘtergere

Va rog sa va spuneti parerea, cu umor, cu bun-simt, constructiv. Comentariile sunt moderate, nu apar imediat pe pagina. Incerc sa le aprob cat pot de repede.