Translate

vineri, 23 octombrie 2015

Momente din porţelan



Fericirea nu are cum şi nu poate fi continuã, nu poate fi totalã, nu poate fi gãsitã la comandã. Ea trebuie experimentatã, cuceritã şi savuratã moment cu moment, atunci când apare în viaţa noastrã, amintindu-ne cã avem motive sã fim recunoscãtori.

Cei care mã cunoaşteţi, exclusiv prin intermediul blogului şi al modului cum scriu, poate v-aţi imaginat cã sunt o fire veselã. Nu sunteţi departe de adevãr, tind sã râd mult şi îmi place sã vãd latura frumoasã sau ironia vieţii din jurul meu. Dar veselia nu este sinonimã cu fericirea. Am şi eu momentele mele de “restrişte”.

Intr-o astfel de zi plinã de filozofie tristã şi cu rãdãcini de amãrealã nebãnuite, una dintre acele zile în care se înnorase brusc, provocându-mi un puseu de proastã-dispoziţie inexplicabilã, bãnuiesc ca datoritã modificãrii bruşte de presiune atmosfericã (hi,hi), stãteam, eu şi furtuna mea de gânduri negative, pe scaunul de la birou. Biroul de la serviciu este supra-aglomerat şi dãtãtor de alt tip de depresii existenţiale. Era prea luni, prea de dimineaţã şi prea frig ca sã pot depãşi aceastã situaţie personalã. Luminiţa de la capãtul tunelului se stinsese cu un sfârâit neliniştitor de adio. Incercam sa mã adun din balta de melancolie în care înotam când mi-au picat ochii pe cana mea de ceai. Aici trebuie sa fac o micã parantezã. Cana mea de ceai este solidã, albã şi de duzinã. Nu-mi plac cãnile impersonale, dar aceasta este amintire dintr-o campanie electoralã când ne-au fost împãrţite flecuşteţe cu chipul candidaţilor. In cazul meu, eram în posesia portretului de culoare verde a unuia care fusese primar si se visa din nou pe post. Pe tipul în cauzã l-am dispreţuit feroce, aşa cã am pãstrat cana şi am dus-o la serviciu. De trei ani încoace o scap “din greşealã”, o ciocnesc de chiuvetã “fãrã intenţie” şi o plesnesc cu linguriţa cu prea mare vehemenţã. Afurisitul de portret rezistã cu brio, iar eu am ajuns sã vorbesc cu fostul viitor veşnic candidat despre unele probleme mai presante. Dar, ceea ce este cel mai interesant, cana mea de ceai a sfârşit prin a mã binedispune. Ori de câte ori vad mutra rezistentã la toate încercãrile mele de mazilire, ma pufneşte râsul.
In ziua cu pricina, o singurã ocheadã spre cana de ceai a fost suficientã ca sã mã mobilizeze… Sã mã mobilizeze sã-mi caut alt recipient deoarece hotãrâsem brusc ca merit mai mult, exact cum oraşul meu merita ceva mai mult decât personajul în cauzã.
Sã îţi alegi o canã personalizatã, potrivitã, nu este un gest superficial. Pot confirma asta cei care zac în faţa cafelei la rãsãritul soarelui, încercând sã facã prizã cu realitatea cea crudã. Cana mea de cafea, cea de acasã, este din sticlã chioarã, eu o numesc “zen”. Cu ea dimineţile mele sunt…luminoase, netede şi curate ca o foaie încã nescrisã. Dar la serviciu am nevoie de acţiune, aşa ca îmi trebuie ceva mai vioi.
Imi plac obiectele care decoreazã şi sunt utile în acelaşi timp şi îmi plac obiectele în care se regãseşte un pic din sufletul creatorului, motiv pentru care, atunci când am hotãrât cã îmi trebuie altã canã, am tastat simplu, pe net : cãni pictate. Nu bãnuiam  în ce vârtej de sentimente avea sã mã arunce aceastã  incursiune. M-am convins cã un strop de artã pe o suprafaţã atât de micã-în cazul descoperit de mine este opera Magazinului de Cãni-poate avea efecte…retrospective, chiar şi pentru aparent nesemnificativele momente de fericire ale unei singure zile.

Socoteşte-ţi vârsta în prieteni, nu în ani. Socoteşte-ti viaţa în zâmbete, nu în lacrimi.
John Lennon

Nu ştiu dacã sunt vreun mare expert în cafeluţã, dar în mod sigur sunt un consumator înrãit, prea devreme dependent de acest viciu nevinovat. Si probabil, faptul cã momentul din zori în care trag în piept primii aburi de licoare este motorul fiecãrei zile, indiferent ce aş avea de fãcut, este o constantã mãruntã, dar nelipsitã în viaţa mea. Dacã am nostalgii ? Probabil numai dupã locurile în care n-am ajuns niciodatã sau dupã felurile de cafea pe care nu le-am încercat, dar pe care abia aştept sã le descopãr în toatã splendoarea aromei lor. Ei bine, dacã ştiţi vreun prieten la fel de obsedat de cafea, unul dintre seturile de pe site îi va fi cel mai drag cadou.

Esenţial în aceastã viaţã este sã ai pe cineva pe care sã-l iubeşti, ceva de fãcut şi ceva pentru care sã speri.
George Washington


Frunzele de Gingko schiţate pe albul porţelanat mi-au adus aminte de falnicul arbore dintr-o curte de instituţie pe lângã care trec în fiecare zi, în drum spre serviciu. Il vãd înãlţându-se desupra tuturor caselor din jur, masiv şi de un verde încã sãnãtos, neafectat de poluare sau de rãutatea oamenilor, luptând cu gerurile unor ierni care nu au reuşit sã-l doboare. Gingko este un arbore simbol, un simbol pentru efectele asupra sãnãtãţii şi un matusalem al evoluţiei plantelor pe acest pãmânt. Acum câţiva ani, Gingko din urbea mea a fost declarat monument şi clipa aceea în care îl vãd strãfulgerând prin geamul autobuzului a devenit un reper pentru drumurile mele prin oraş.
 
Nu am nimic de fãcut astãzi decât sã zâmbesc.
Paul Simon



I love tea ! Momentul cafeluţei de acasã devine momentul ceaiului de la serviciu, de obicei atunci când lucrurile se încing, iar eu gãsesc o binecuvântatã relaxare în adierile de plante parfumate. Oare de câte ori mi-am limpezit gândurile şi prioritãţile prin aceste mãrunte gesturi?
Dupã-amiezile agitate se liniştesc încet-încet atunci când revin la pasiunile mele. O orã sau douã în care mã rup de acest univers şi prefer sã plutesc într-unul perfect, creat de mintea mea doritoare de frumos. O canã…hipnoticã mi-a amintit de un mare artist, Klimt, şi de magia picturilor sale, magie pe care am încercat sã o capturez şi eu, cu timiditate, în decoraţiunile mele.



Nu mi-e dor de copilãrie, dar mi-e dor de modul cum ma bucuram de lucrurile mãrunte.
Neil Gaiman


Mai sunt şi momentele în care redevin copil alãturi de copilul cel real din viaţa mea, amintindu-mi cât de dor îmi era de desenele animate pe vremea când erau drãmuite de o societate îngustã. Un film la care sã râzi în hohote, în timp ce ronţãi toate bomboanele din lume, acelea interzise deoarece « îţi cariazã dinţii”, în faţã cu nişte cãni croştetate cu minioni, pline cu lapte cald.
Iar seara, în sfârşit, momentul de dinaintea somnului, acela în care trupul obosit se afundã în moliciunea saltelei, dar încerc cu disperare sã ţin ochii deschişi pentru a mai citi o filã din cel mai captivant roman.


Fericirea constã dintr-o frecventã repetiţie a plãcerii.
Arthur Schopenhauer


Fericirea mea este o sumã de momente mãrunte. Existã bineînţeles şi evenimentele importante, reperele anilor trecuţi, speranţele anilor ce vor veni.
Dar, în cele din urmã, îmi zic: tot ceea ce conteazã este liniştea noastrã şi ocazia de a ne trãi viaţa frumos.
Si toate gândurile astea, din cauza unor cãni originale gãsite pe magazinuldecani.ro care vorbesc despre fiecare moment de fericire al unei zile obişnuite.


Acest articol a fosr scris pentru SuperBlog 2015.

5 comentarii:

  1. Am un dulăpior plin de căni Funny, cu un zvac de..ceva! :) nu sunt doua la fel ;) exact din motivele expuse de tine :) și cum m.am întors la cafea...am motiv de bucurie de cum deschid ochii ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am si eu o colectie de cani, ba chiar pe cele simple le-am programat la decorare. Sunt minunate canile care spun ceva...

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. Pentru vinul fiert "vad" o cana cu motive de craciun, cam pe-atunci imi aduc aminte de tariile...fierbinti.

      Ștergere
  3. ce-mi place inceputul! de acord!!

    RăspundețiȘtergere

Va rog sa va spuneti parerea, cu umor, cu bun-simt, constructiv. Comentariile sunt moderate, nu apar imediat pe pagina. Incerc sa le aprob cat pot de repede.