Genie in a bottle

Fixaţia mea cu sticlele a luat amploare în ultima vreme, extinzându-se îngrijorãtor asupra pieselor vechi, de colecţie. Pe la noi nu se prea omoarã lumea cu achiziţionarea de “vechituri”, slabe şanse sã vezi altundeva decât într-un muzeu, obiecte din sticlã din alte epoci. Si totuşi sunt sigurã cã existã pe acolo, pe undeva, numai cã nu le-a scos nimeni încã, la luminã...

Prin alte colţuri de lume însã n-aş pãrea chiar aşa ciudatã. Este o ştiinţã sã identifici şi sã clasifici sticloanţele şi borcanele manufacturate în secolele trecute. Pentru cã fiecare obiect este unic, este opera şi stilul anumitor meşteri. “Pe vremea când totul se fãcea manual şi rezista o veşnicie” – aşa cuvânteazã restauratorii din serialul “American Restoration” de pe History şi au perfectã dreptate. Obiectele aveau valoare pentru cã fiecare reprezenta muncã şi talent, aveau individualitate şi nu se obţineau atât de uşor.

Am gãsit un site formidabil dedicat istoricului fabricãrii sticlelor şi a altor recipiente pentru depozitare, identificãrii şi datãrii acestora, acoperind ca timp secolul XIX şi începutul secolului XX.

M-a fascinat modul cum este diagnosticatã forma şi destinaţia obiectelor. Recipientele sunt împãrţite pe categorii în funcţie de ceea ce au conţinut, bãuturi-alimente sau nealimentare, “non-food” cum se exprimã americanii.

Avem de exemplu grupul sticlelor de lichior/tãrii, în imagine sunt sticle din perioada 1820-1920, care pot fi cilindrice, pãtrate, plate, lãbãrţate sau în alte forme. 

Cele mai numeroase şi diversificate sunt recipientele din categoria medicinale/chimie/farmacie, colorate şi în dimensiuni variate, grupul din fotografie este din anii 1850-1930.

 Dar cele mai simpatice şi atrãgãtoare sunt sticlele şi borcanele alimentare, sunt cele mai elaborate ca formã, fãcute în aşa fel încât sã şi încânte ochiul, nu numai cu scop utilitar. In fotografie sunt recipiente din 1860-1930. Pe vremea când nu existau refrigeratoare, alimentele erau prelucrate sã reziste, prin uscare, afumare, îndulcire, sãrare, murare si alte metode. Dar esenţial era ca acestea sã fie depozitate în recipiente bine fãcute, închise ermetic. Pãrintele industriei conservelor este considerat inventatorul francez Nicolas Appert care, în 1795, din raţiuni militare pentru cã era rãzboi, a pus la punct un proces de conservare a alimentelor. Acesta implica omorârea bacteriilor prin încãlzire şi apoi ermetizarea recipientului, bineînţeles cã pe vremea aceea nu se ştia explicaţia ştiinţificã a modului cum funcţiona procesul. Ideea e cã sticla oferã o combinaţie de calitãţi care nu se regãsesc la ceramicã şi metal, este rezistentã şi inertã în contact cu alimentele, nu imprimã alte mirosuri conţinutului. Un alt avantaj este refolosirea şi reciclarea sticlei, practicatã încã de la începutul secolului XIX, practic numãrul de refolosiri poate fi nelimitat dacã obiectul nu este deteriorat, iar resturile pot fi reciclate.

Si existã categoria recipientelor destinate pãstrãrii cernelii, parfumurilor şi produselor de îngrijire personalã, a detergenţilor şi a altor chimicale. 

Frumuseţile albastre din imagine sunt sticle de cernealã, în stil “catedralã”, din perioada 1920-1930.

In ceea ce priveşte culorile sticlei, acestea pot fi foarte frumoase, în nuanţe de lavandã, ametist, ambrã, acvamarin, smarald, verde deschis, turcoaz, negru, purpuriu, albastru, lãptoase sau opace, totul depinzand de calitatea sticlei, compusii chimici adaugati si expunerea la soare.

La început a fost metoda suflãrii libere a sticlei....apoi a venit automatizarea fabricãrii din secolul XX şi tot farmecul s-a dus. Vedem prea multã şi prea anostã sticlã utilitara în jurul nostru şi nu mai apreciem valoarea acestui material.

Pe vremea când totul se fãcea manual... 

Unii producatori mai atenti la detalii acorda importanta cuvenita ambalajului. Aceste sticle de tequila mi se par iesite din comun! Sunt niste obiecte decorative foarte reusite.

In concluzie, cand treceti prin fata rafturilor din magazine, incercati sa vedeti si ambalajul de sticla, nu numai continutul...peste 100 de ani s-ar putea sa valoreze ceva...