Jurnal de weekend - Vintage

Am descoperit că şerveţelele vechi, deşi au modele destul de naïve faţă de ce se fabrică astăzi, pot avea farmecul lor. Retro. Aşa că am mai scos de la naftalină câteva, de data asta din colecţia de copil a soţului meu, şi am pus în practică o idee. După cum observaţi în fotografie, pe sticla albă apar câteva fragmente de poezii, smulse direct dintr-un volumaş aparţinând unei serii de trei cărţi, numită « Antologie de poezie rusă », apărută în 1987. Eu am folosit versuri din volumul II-Perioada clasică. E drept că am rupt două pagini din carte dar când îmi vine o idee, e greu să mă mai oprească cineva.

Am creat o sticlă « vintage » cu adevărat, dat fiind faptul că materialele au 20-30 de ani vechime. Hârtia subţire şi îngălbenită a fost un alt motiv pentru care am ales această carte, căci altfel nu mi-ar fi fost uşor să o modelez şi să o lipesc pe sticlă. Ideea mea era să ard pe margini bucăţile de hârtie ca să le dau ceva patină. A fost o întreagă zaveră deoarece hârtia veche se aprindea imediat şi incontrolabil, motiv pentru care unul dintre poeme l-am făcut scrum, fără să pot stinge « incendiul » nici după ce l-am azvârlit în oala cu apă de pe aragaz. Ce înseamnă un material inflamabil ! Vreo oră după aia a mirosit în casă a ars şi mi-am auzit bombăneli din partea familiei, oarecum oripilată de tentativele mele artistice.

Ca să merg pe curentul vintage romantic, am folosit poezii de dragoste şi nu a fost uşor să le găsesc, deoarece autorii ruşi scriau despre tot felul de subiecte dar nu se omorau cu dragostea. Mai degrabă au ceva depresiv, motiv pentru care eu nu recitesc autorii ruşi, i-am citit în adolescenţă la greu iar acum nu mai am starea de spirit necesară. Sunt prea întunecaţi pentru gustul meu.

Unul dintre poeme aparţine unei doamne, Zinaida Ghippius, care a trăit în perioada 1869-1945 si a fost poreclită « Madona decadentă ». A fost şi critic literar, a publicat şi schiţe şi nuvele, cu alte cuvinte o femeie activă care a făcut ceva vâlvă cu scrierile sale. Poemul ales de mine se numeşte «Iubirea-i unică» (tradus de Nicolae Teică) şi sună astfel :

Talazul spumegă o dată

Până-i începe risipirea.

Trădarea-n inima curată

Nu-nvinge: unică-i iubirea

Fii revoltat ori jucărie

A inimii, precum ţi-e firea

Simţirea unică să-ţi fie

Si-ţi va fi unică iubirea.

Plictisitoare şi deşartă,

Viaţa-şi deapănă-amăgirea...

In aspra, biata noastră soartă

Doar ea e unică: iubirea.

Al doilea poem aparţine lui Igor Severianin (1887-1942), poet cu o imensă popularitate înainte de primul război mondial, datorită exotismului versurilor sale. Poezia se numeşte « Stanţe » şi a fost tradusă de Mihail Calmâcu.

Mă poţi ierta, iubito, spune ?

Ocări, reproşuri, poţi să ierţi ?

Că-n vers respir iubiri nebune

Tu ai dreptate să mă cerţi !

Eşti patimă şi-mi eşti în sânge

Fii decât bola-mi mai presus :

Eu plâng, iubito făr-a plânge,

Sunt om, dar între oameni nu-s !

Nu-mi osândi cântarea gravă

Si câte-n inimă frământ-

Doar tu eşti visul meu de slavă,

Eşti tot ce am pe-acest pământ !

P.S. Deschideti un geam sa ma sinucid...E ultima oara cand "m-ating" de rusi !!!!