Desene, desene...

Este imposibil ca macar o data pe luna cineva de aiurea sa nu taie un cartof, un copac, o paine, salamul de dimineata, mamaliga de cu seara, si sa nu dea la iveala un miracol. Fie o cruce, chipul vreunui sfant sau alt simbol crestin. Urmeaza o mediatizare intensa, pelerinajul vecinilor, interviu cu autorul descoperirii care se jura ca a avut o revelatie si viata i s-a schimbat radical din fix acel moment in care a hacuit cartoful. Objectul miraculos ajunge si la preotul din sat, acela da explicatii profund biblice si prognozeaza cateva evenimente de seama pe baza intamplarii. Apoi totul intra in uitare, e clar ca o amarata de leguma nu poate supravietui trecerii timpului, oricat de miraculoasa ar fi.
Uneori, pe la munte, localnicii vad figuri fantastice in stancile milenare atarnate de vreo panta. Acuma depinde ce imaginatie ai si cum privesti problema... Daca stai intr-un anumit unghi, in crepuscul, in cap si cu burta supta, ai toate sansele sa descifrezi vreun mister adanc. Cum se schimba lumina, gata, au disparut si fantasmele.
Asta mi-aduce aminte de gresia mea de pe hol. Este mai veche, neagra, cu un pattern cu gri, niste vinisoare aleatorii la prima vedere. In timp insa, holbandu-ma corespunzator de mult la aceste mazgaleli, am avut ocazia sa descopar cu mare uluire ca desenul repetitiv, aparent simplu  ascunde de fapt o infinitate de figuri. Animale si portrete ies la iveala in desene de o acuratete care imi da uneori de gandit. Este ca in tablourile acelea halucinante la care ti se cere sa te concentrezi pe un punct, pana vezi CEVA. Gresia mea este ca si zatul din ceasca de cafea. Daca ai ochiul format poti sa citesti o groaza de chestii. Si totusi nu pretind ca se intampla vreo minune. Pur si simplu formele si modelele exista peste tot in lumea asta mare si complexa, trebuie doar sa se iveasca cineva care sa fie in locul potrivit, la momentul potrivit. Veti spune ca nu exista coincidente... Da, dar nici miracolele nu sunt atat de dese pe cat ar vrea unii sa ne faca sa credem.
Mintea noastra creeaza ceea ce vrem sa vedem, aranjeaza liniile haotice si pune ordine intr-un aparent dezmat grafic.
In weekendul trecut, in vizita fiind la parintii mei, mama a scos dintr-o punga cateva lucruri despre care uitasem demult. In vremurile de altadata imi placea mult sa cos, sa brodez, sa crosetez. A fost o epoca in care nimic nu mi se parea imposibil. Obisnuiam sa cos pe sac ca si cum as fi lucrat goblen. Uneori imi faceam propriile modele.

 Am recuperat de la mama aceste doua tablouri cu cai, unul alb si unul negru. Am copiat cu hartie de calc, de pe un calendar mare, capetele cailor, apoi am marcat cu creionul punctele de cusatura, exact ca in cazul modelelor pentru goblen. Coamele sunt in relief, facute din fire de lana, impodobite cu margelute de lemn. In partea de jos au ornamente din blana, margele si ciucuri. In celelalte doua fotografii sunt mileuri lucrate tot pe sac, iar cel cu trandafiri are o forma rombica. Pe spate sunt dublate cu panza.
Ehei, ce vremuri! Cand vedeam modele peste tot...