Exista viata dupa moarte

...Dar nu neaparat cum ne imaginam noi.
In ultimele zile am avut asa o lene pe mine ca nici postarile de pe blog n-au mai fost atat de dese. Dar am citit o istorie incredibila de curand si zau ca m-am scociorat dupa ceva resurse ca sa va povestesc si voua. Vorba sucita a bancului: scriu, da' c-o silaaaa...

Asadar, istoria incepe in anul 1951 cand o americanca de culoare, Henrietta Lacks, sotie si mama obisnuita, afla ca are cancer. Avea 30 de ani in acel moment. Diagnosticul i-a fost pus la spitalul John Hopkins, singurul spital unde puteau fi tratate persoanele de culoare la acea vreme.
Doctorul Howard Jones, care era ginecologul de serviciu in acea zi, observa o umflatura pe cervix si cere efectuarea unei biopsii, iar 48 de ore mai tarziu vine si necrutatorul diagnostic: cancer. Pentru biopsie a fost prelevata o bucatica din tumoare, dupa cum stiti ca se procedeaza.
Opt zile mai tarziu, Henrietta revine pentru tratament si un alt doctor mai taie o bucata din tumoare, fara sa-i spuna pacientei ce face, asa cum se proceda pe vremea aceea. Dap, doctorii nu erau foarte comunicativi sau instruiti cu privire la drepturile pacientilor.
Henrietta nu spune nimic familiei si incepe tratamentul cu radiatii, dar acesta nu da rezultate si nici sapte luni mai tarziu, in august 1951, biata femeie moare internata la acelasi spital. I s-a facut o autopsie care a aratat cat de generalizat era cancerul. Punct. Si nu prea...
Douazeci de ani mai tarziu familia primeste un telefon din partea unor cercetatori care solicita urmasilor Henriettei sa aiba buna vointa de a dona mostre de sange pentru a putea fi studiata mostenirea genetica a mamei lor. Uluiti, copiii Henriettei vor sa stie cum este posibil asa ceva. Li se da raspunsul halucinant ca parti din mama lor sunt inca in viata si... cresc inca la 20 de ani de la moartea femeii!
Tesuturile prelevate prin a doua biopsie au fost date ulterior doctorului George Gey care facea cercetare si incerca sa gaseasca un tratament pentru cancer. La inceput, echipa de cercetare s-a asteptat ca aceste celule sa supravietuiasca cateva zile, apoi sa moara ca toate celelalte. Numai ca celulele Henriettei s-au incapatanat sa creasca in vasele in care erau cultivate si s-au inmultit incontrolabil. Intr-o zi, doctorul Gey a aparut la televizor si a prezentat prima linie de celule umane crescute in laborator.
Nu va puteti imagina furia, dezamagirea si tristetea familiei Henriettei care habar n-avea de toate astea. In timp ce celule provenite din cultura initiala fusesera folosite pentru testarea de cosmetice sau trimise in spatiu pentru experimente (pana in 2010 fusesera inregistrate 11000 de patente cu aceste celule!), familia traise in saracie si nu-si permisese nici macar o asigurare de sanatate decenta.
De-abia la 60 de ani de la moartea Henriettei familia sa a putut prelua controlul cat de cat, a capatat dreptul sa se pronunte cu privire la accesul cercetatorilor la codul genetic din ADN. In fond, ADN-ul fiecaruia este o chestie intima, ca o carte despre tot ceea ce reprezinta acea persoana, dar si despre riscurile la care sunt expusi urmasii.
Acest caz a dus la modificarea unor reguli in SUA privind etica utilizarii subiectilor umani in cercetare, precum si a obtinerii consimtamantului acestora.