Razboiul uriasilor de Stephen Donaldson

Cand am inceput Razboiul uriasilor, dupa ce citisem Copilul fluviului, m-am simtit ca si cum as fi coborat dintr-o masina de Formula 1 si m-as fi urcat intr-o caruta tunata cu motor de Mobra. Diferenta mare! Motiv pentru care am urat primele 200 de pagini si, daca n-as fi observat o subtila schimbare in vocabularul si stilul autorului, as fi renuntat cu draga inima.
Si totusi acest al doilea volum, ca si primul din trilogia Cronicile lui Thomas Covenant, necredinciosul, este epuizat pe libris.ro, gasiti doar ultima carte, Puterea salvatoare.

Nu prea stiu cu ce sa incep cand vine vorba despre carte. In primul rand e un fantasy (aparut la Nemira in colectia Nautilus), iar eu sperasem la un SF. Apoi, stilul autorului mi-a adus aminte pregnant de cel al lui Anne Rice, cea cu Cronicile vampirilor, dar macar vampireasa sefa are justificarea ca e femeie, adica trebuie sa-i scuzam exaltarea dulceaga, prea numeroasele metafore si comparatii. Dar in cazul unui autor barbat nu cred ca acest stil incarcat este placut. Cum spuneam, pana la pagina 200 mi se aplecase deja de vreo doua ori. Personajul principal, Thomas Covenant, este un tip dintr-un orasel american contemporan care se pricopseste cu lepra. Chestia asta ii afecteaza profund viata si nu in bine. Sta un timp intr-o leprozerie, revine acasa, dar concetatenii ii striga chestii nasoale, seriful il vrea plecat de pe teritoriul lui, iar nevasta isi ia copilul si catrafusele si o sterge. Pe acest fundal, in momente stresante, Thomas are un fel de blackout-uri, isi pierde cunostinta pe termen scurt, dar se trezeste intr-o lume paralela, numita Taramul. Bineinteles, Thomas crede ca viseaza, nu ia in serios aceasta alta realitate, motiv pentru care, DINCOLO, este poreclit Necredinciosul.
N-am citit primul volum, dar am dedus usor ce s-a intamplat. Verigheta din aur alb a lui Thomas pare sa fie o adevarata arma magica. Thomas este teribil de smiorcait si egoist si are un caracter nesuferit. Atata se vaita si isi plange de mila incat autorul reuseste sa-l deposedeze de calitatile sale masculine. Nu stiu ce a intentionat autorul cu acest personaj, dar i-a conturat o personalitate mai degraba lasa, decat hotarata.
Volumul doi are o actiune ce se petrece la 40 de ani de la intamplarile din primul volum. In ciuda ciufuteniei sale, Thomas se trezeste tarat din nou pe Taram. Cum spuneam, primele 200 de pagini sunt pline de revederi si rememorari ale actiunii din primul volum, credeam ca asa o tine toata cartea. In cele din urma se declanseaza si actiunea. Care imi aminteste in unele puncte de Stapanul inelelor, ca si aici tot un inel poate schimba soarta Taramului. Avem un razboi, un oponent vrajitor cu puteri enorme care aduna o armata de creaturi pentru a-i face praf pe cei buni. Unde am mai vazut asta, oare? Pana si numele de oameni si locuri sunt ciudate. Amintesc de lumea lui Tolkien, dar sunt mai contorsionate ca sa zic asa. Uneori sunt trase de par, zici ca autorul a aruncat litere intr-o caciula si a extras de-acolo la intamplare.
Si taman cand ma pregateam sa dau de podea cu Razboiul uriasilor s-a intamplat ceva...Brusc, stilul autorului devine mai clar, mai liber de neplacutele inflorituri, lucrurile intra pe un fagas. M-am mirat un pic. Zici ca Stephen Donaldson are un frate geaman care a preluat sarcina de a scrie mai coerent si mai atractiv. Din acel moment am citit cu placere si curiozitate. Povestea este mareata, n-as putea sa zic ca autorul nu are ceva abilitati in a crea imagini impresionante. Bineinteles ca, la final, desi lucrurile par sa se rezolve, tot ramane ceva in coada de peste care sa te trimita spre volumul trei. Nu si pe mine! Mie mi-a ajuns. Dar daca voi gustati genul fantasy, va invit sa cautati trilogia.