Filme, filme...

Intr-una din noptile acestui weekend, fiind eu victima a unui pui de insomnie, m-am mutat in fata televizorului sa prind vreun horror ca lumea. Nu e prima oara cand fac asta si somnul chiar vine dupa vreo ora. De data aceasta, culmea!, nu era nici un film de sperietura si, nu stiu cum, am ajuns sa ma uit la Padureanca, eu, care n-am mai putut sa vad nici o productie romaneasca in reluare de la Revolutie incoace.
Nu stiu daca si voi patiti la fel, pur si simplu parca vechile filme romanesti fac parte dintr-o etapa a vietii si nu simt nevoia sa mi le reamintesc. In plus, trebuie sa dau sonorul tare, altminteri nu inteleg nimic din ce vorbesc actorii, parca ar fi patagoneza si as avea nevoie de subtitrare. Asa ca, fiind miezul noptii, am lasat Padureanca incet-incetisor si m-am bucurat de vederea unui Adrian Pintea tanar si a unei Manuela Harabor frumoasa de pica. Acum stau si ma intreb de ce aveam noi, fetele, adolescente pe vremea lansarii filmului (in 1986), asa o obsesie pentru Adrian Pintea. Era belea mare, visam toate la el, una dintre prietenele mele batea drumul la Bucuresti ca sa-l vada jucand in piese de teatru. Pintea era slab ca o coada de matura, negricios, avea ochii exoftalmici, dintii rari si niste brate subtirele ca fusele. Habar n-am ce Dumnezeului vedeam la el, dar parea asa de spiritualizat cu pleata aceea in vant. Dupa etaloanele actorilor de astazi, probabil ca nici nu m-as fi uitat la asa barbat de-l sufla vantul. Dar era talentat si pe vremea aceea apreciam si altceva decat infatisarea.
Manuela Harabor, inalta si cu niste cosite blonde de exceptie, nu era numai o prezenta, ci si o buna actrita. A fost si un bun fotomodel extraordinar, am avut un calendar cu moda si era printre fetele care pozasera.
Am stat si m-am holbat in surdina la Padureanca, o poveste care se termina prost, ca mai toate ecranizarile romanesti. Ma deprima intotdeauna subiectele inspirate din viata satului romanesc din alte epoci si ma intreb de ce or fi considerat unii ca societatea rurala de atunci era una idilica. Era mai degraba primitiva, dar idilica nu.
Ieri, alta drama! Still Alice cu Julianne Moore. Povestea unei profesoare care este diagnosticata cu Alzheimer timpuriu, o forma genetica a bolii ce se manifesta la varste mai putin inaintate. Pe la finalul filmului ma smiorcaiam copios. Productia din 2014 urmareste regresul intelectual al unei femei stralucite, deteriorarea functiilor ei cognitive cu repeziciune, in ciuda tratamentului. Cea mai marcanta scena este aceea in care Alice, afectata deja semnificativ de boala, gaseste pe laptop o inregistrare pe care o facuse cu ceva timp in urma, cand aflase diagnosticul. Inregistrarea era menita sa o determine sa ia un tub de pastile si sa se sinucida. Alice porneste inregistrarea, se vede pe ea insasi vorbind, nu-si aduce aminte bineinteles ca facuse chestia asta. Alice din laptop ii spune sa urce scarile, sa intre in dormitor si sa deschida un sertar, sa ia tubul cu pastile si sa le inghita pe toate, dar sa nu spuna nimanui despre asta. Alice din prezent face ceea ce i se spune. Urca scarile dar, ajunsa in fata sertarului, uita de ce se afla acolo. Coboara sa vada din nou inregistrarea. Urca si...uita. Si iar coboara...De data asta ia laptopul cu ea. Gaseste tubul si, exact cand il deschide, se aude usa de la intrare. Se sperie, scapa pastilele si...uita din nou de ele.
Filmele inspirate din realitate nu ma caracterizeaza, n-as putea spune de ce m-am oprit la acestea doua totusi. Azi-noapte am compensat cu doua episoade din Jurnalele Vampirilor, alta anomalie deoarece nici subiectele de acest gen nu ma atrag. Dar e bine sa te abati de la carare din cand in cand.