O premiera...istorica

Azi am avut bucuria ca, pe un vant turbat si un soare cu intermitente, sa asist la modul cum lucreaza echipa Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Prahova. Echipa a fost formata dintr-un arheolog sef de santier si patru baieti studenti care au facut un soi de explorare preliminara pentru a vedea daca e cazul de o aventura mai serioasa.
Am fost la fata locului in interes de serviciu, am petrecut cateva ore urmarind sapatura, nu vreau sa divulg amplasamentul pentru ca e treaba celor de la muzeu sa comunice ce si cum atunci cand vor avea ceva rezultate.
Vreau doar sa fac cateva observatii asupra sentimentelor pe care le incearca cineva care descopera lucruri vechi de mai bine de 4000 de ani pentru ca despre asta a fost vorba. Este o munca extraordinara si, daca ar fi, prin absurd, sa ma pot intoarce in timp, probabil ca as lua in consideratie meseria de arheolog. Spun "arheolog" si nu "istoric" deoarece arheologia presupune, dupa mine, multa activitate de teren. Mi-a placut intotdeauna Indiana Jones, dar nu este atat de simplu. Fara multa invatatura nimeni nu ajunge Indiana Jones. Pe de alta parte, unul dintre studentii-sapatori mi-a destainuit ca face asta de 4 ani si in acest rastimp a invatat o groaza, exact ce nu-l invatase mai deloc facultatea. De fapt, cam am idee cat de mult teoretizeaza studentii de azi si cat de rupti de partea practica sunt.
Dar sa revin la sentimente...Sapatul la cazma este un efort sustinut pe parcursul orelor. Oamenii astia asuda cu speranta ca vor gasi ceva care sa le confirme o ipoteza. Nu se sapa la intamplare, exista indicii si asta este o intreprindere de detectiv, dar depinde enorm si de intuitia specialistului. Astazi, intr-un loc fara logica pentru mine, au iesit la iveala cioburi de ceramica si o bucata prelucrata de silex. Chiar si asa, daca m-ai fi lasat pe mine sa caut, n-as fi vazut nimic. Cioburile de ceramica seamana cu pietrele de atata stat in pamant. Numai daca le iei in palma observi ca sunt mult mai usoare si au o curbura specifica vasului din care provin. Chestie de experienta. Baietii au gasit totul in nici 2 mp. Silexul arata negru-cenusiu si lucios, parca ar fi fost cioplit ieri.  Cel care l-a scos dintr-o brazda a tasnit victorios spre noi, mandru nevoie mare. Ii radia fata in timp ce invartea intre degetele batucite de munca pretioasa bucatica de piatra.
Cand tii in palma obiecte cu asemenea vechime este nefiresc sa ramai impasibil, oricat de rodat ai fii. Te gandesti ca acum atata amar de vreme cineva a baut apa din ulcica aceea sau a taiat carnea cu lama ascutita de piatra. Parca spiritul posesorului reinvie prin fragmentele acelea, neidentificabile pentru un profan. Oamenii au luptat, au murit, au iubit, au supravietuit in acele vremuri tulburi, pe care nu le cunoastem prea bine, si erau la fel de inteligenti ca noi, simteau la fel ca noi, numai ca au avut nenorocul sa se zbata mult mai mult pentru a obtine o gura de hrana sau pentru a cuceri un adapost mai cald.
Am facut cateva poze, mai discret, din motivele enuntate la inceput. Dar zau ca mi-as petrece o vara, in genunchi, rascolind pamantul.