Eu de ce nu am tata? - o poveste pentru parinti si copii curajosi. De Hapi

Pe Hapi, ca blogger, o stiu doar din mediul virtual de cativa ani. Nu-mi mai aduc aminte cum si de ce am ajuns pe blogul ei, cel mai probabil din intamplare, cert este ca nu am mai plecat. Rareori ma atasez atat de serios de stilul cuiva de a insira cuvinte. Am inteles imediat ca Hapi Riverwoman este doar un pseudonim si, mai tarziu, am aflat si numele real, Ioana. Hapi este exotica, Ioana este...de-a noastra. "Amandoua" insa (a nu se intelege ca eroina povestii mele are personalitate dubla, fereasca sfantu'!) scriu intr-un fel care care te ia pe sus, te invarteste si te arunca taman in partea in care nu prea te asteptai. Umorul este ingredientul de baza, umorul care cosmetizeaza viata asta astfel incat sa poata fi digerata. Daca n-am avea doza de umor necesara, probabil ca ne-am sinucide in masa. Ei, tocmai asta reuseste sa faca Hapi: sa scoata in evidenta cat de trecatoare si superficiale sunt unele lucruri care ne framanta fata de cele care ar trebui sa ne preocupe cu adevarat.


Fac o paranteza inainte de a trece la scopul pentru care am scris acest articol.
La un moment dat, Hapi a crezut de cuviinta, nu-i stiu motivatiile, sa organizeze un asa zis giveaway pe blog. Conditia era ca participantii sa raspunda la o intrebare de genul, daca mi-aduc bine aminte: ce iti place si ce ai schimba la modul cum isi scrie articolele. Nu stiu daca Hapi a spus de la inceput ce premiu oferea, parca nu, in orice caz m-am inscris si eu. Am raspuns la intrebare spunand ca n-as schimba o iota, nici macar o virgula, nici macar usoarele greseli de redactare. Imi placea atat de tare rezultatul, incat am considerat ca si greselile de tot soiul aveau partea lor de contributie la farmecul articolelor, o defineau pe de-a-ntregul. Era ca si cum cineva ar fi incercat sa stenografieze o conversatie, fara sa o perieze deloc in sens literar.
Si am castigat. Habar n-am ce i-o fi placut lui Hapi din argumentele mele, dar mi-a dat premiul. Surpriza cea mare a fost atunci cand am primit pachetelul. Premiul era unul prea generos, un colier din argint. Dar nu atat bijuteria, cat modelul acesteia m-a lasat masca. Si acum urmeaza o poveste personala de trista amintire.

Prin 2007, la vreo doi ani dupa ce se nascuse baiatul meu si ne mutasem in apartamentul in care stam si acum, am fost "calcati" de hoti. Eu eram in parc cu copilul, sotul era la serviciu. Baietii veseli ne-au pandit, unul a stat de sase, iar celalalt a rascolit prin casa. O presimtire rea m-a facut sa hotarasc brusc, in timp ce fiu-meu se juca, sa revin acasa. N-am surprins hotii in flagrant, de-aia ne-am dat seama ca am fost urmariti, dar apucasera sa caute prin mai multe locuri. Printre alte chestii de care m-au praduit atunci a fost si setul colier-bratara din argint pe care il primisem cadou de la mama si il purtasem la casatoria civila. Avea un frumos model impletit din trei lanturi mai subtiri. Mi-a parut atat de rau dupa bijuteriile acelea pentru ca aveau valoare sentimentala.

Colierul pe care mi l-a trimis Hapi avea acelasi model impletit din trei lanturi. Nu era identic, dar arata tot in stilul acela. Cred ca a fost unul dintre momentele in care mi-am dat seama ca soarta iti da semne, semnale, totul e sa stii sa le recunosti. Golurile din viata noastra, fie ele si materiale sunt umplute intr-un fel sau altul, totul e sa astepti cu rabdare. Uneori sunt umplute de oameni deosebiti, exista o compensatie intotdeauna.

Dar sa revin la matca! O alta calitate a lui Hapi, ca blogger, este aceea ca ofera franturi din experienta ei de viata, o viata fascinanta pe alocuri, alteori doar cu suisuri si coborasuri ca a noastra, a tuturor. Iar calatoriile ei prin cele strainataturi cu parfum oriental te momesc sa mai stai putin pe blog, sa vezi ce aventuri a mai avut. Pentru ca oricat ati afirma voi ca nu va intereseaza ce face unul si altul, realitatea este ca toti inghitim cu lacomie povestile despre intamplarile prin care trec altii.

Era imposibil, zic eu, si ar fi fost o risipa ca talentul Ioanei sa nu fie "imortalizat" cumva, pe hartie adevarata. Cu mediul virtual nimic nu e sigur, daca se viruseaza ceva ai pierdut toata munca de ani de zile. O carte este altceva. Asadar, iata ca ajung, in sfarsit, la subiectul articolului.
Daca e sa admir ceva cu adevarat pe lumea asta, acestea sunt femeile care au curajul sa faca ce isi doresc in viata, chiar daca stiu exact prin ce greutati vor trece ca sa-si atinga scopul. Si Hapi a hotarat ca din viata ei lipseste un copil. Si l-a avut. Nu pentru ca l-a programat, in deplina cunostinta de cauza, ci pentru ca asa a fost sa fie si pentru ca un copil isi alege familia in care sa se nasca, nu noi, parintii, hotaram ce si cum. Ne place sa ne credem conducatorii destinelor noastre, dar lucrurile stau putin altfel...suntem doar niste soferi mai mult sau mai putin abili.

Copiii care vin ca o binecuvantare in viata noastra, indiferent cat de grea este situatia in care ne aflam, acesta este subiectul imbracat in hainele vrajite ale Egiptului asternut in cartea "Eu de ce nu am tata?" scrisa de Hapi Riverwoman. Un amestec de real si imaginar transpus intr-o istorioara relatata de bunica Ioanei, cu talc si ceva aventuri din tinerete, pe meleagurile magice ale piramidelor, acolo unde timpul pare sa se fi oprit, iar oamenii cred inca in vechile zeitati.

Poate ca baiatul Ioanei se va intreba vreodata de ce lipseste un membru din familie. Nu cred ca exista o mama singura care sa nu-si faca astfel de griji, nu pentru ca un barbat ar fi neaparat indispensabil in cresterea unui copil, ci pentru ca un copil se va necaji si se va framanta sa afle de ce familia lui e altfel si numai mai tarziu va putea sa inteleaga si sa accepte anumite lucruri. Cartea Ioanei tocmai asta incearca sa faca: sa se adreseze unui copil din viitor, sa raspunda printr-o metafora inerentelor intrebari si sa lase ceva palpabil in urma, un lucru la care copilul devenit adult sa se poata intoarce ori de cate ori va avea indoieli.

Ioana a pus atata suflet in acest proiect si, din cat am reusit sa o cunosc prin scrierile sale, nici nu ma asteptam la altceva din partea ei. Este o fire pasionala, plina de intrebari ca noi toti, plina de resurse nebanuite chiar si atunci cand soarta pare sa nu o favorizeze. Asa ca a scris din adancul sufletului si a adaugat un strop de emotie chiar si in modul in care a expediat cartile. Am citit pe nerasuflate, am intrat in atmosfera atemporala a Egiptului si am mai inteles ceva despre ce rol ar trebui sa avem fiecare pe acest pamant. Unul in care sa iubim, nu sa judecam.
Ii multumesc Ioanei pentru vorbele calde din dedicatie, stiu ca, atunci cand are timp, mai viziteaza blogul meu, si astept urmatoarea carte. Pentru ca scrisul este ca o boala, odata ce te-ai contaminat este foarte greu sa te vindeci.

P.S. foarte important: cartea a fost editata in tiraj redus, nu stiu de cate exemplare mai dispune autoarea, dar, daca o doriti, puteti sa-i puneti o intrebare pe blog sau pe pagina de facebook, sunt linkurile pe care vi le-am dat in text.