Bucãtãria internã

Acum vreo 3 ani, prin varã, ne-am hotãrât sã facem un drum la Predeal, sã ne mai aerisim creierii. Cu trenul, cã nu posedãm automobil, şi cu copilul, cã trecuse de 4 ani şi se mai cuminţise. Buuun, ne-am luat rucsacul, bilete la clasa I şi iatã-ne în tren în ziua stabilitã. Intrãm în vagonul corespunzãtor, care era mai mult gol, dar, ca de obicei prin Românica, cel de-al treilea loc era ocupat de o domnişoarã. Ne uitãm la ea, se instalase bine de tot, îşi întinsese genţile pe scaunul vecin şi avea în braţe un laptop la care scria ceva. “Las-o cã eu n-am stare, ies pe culoar cã am vãzut un amic” îmi şopteşte soţul, deşi era clar cã domnişoara n-avea bilete de clasa I. Bineînţeles cã la clasa a II-a n-aveai cum sã pui laptopul în funcţiune.

Mã aşez cu puştiul în braţe chiar în spatele duduii. Lângã mine era un tip mai tânãr tot cu un laptop în braţe. Peste culoar, vis-a-vis de duduie, alţi doi bãrbaţi cu laptopuri. Ziceai cã era un fel de club. Cei doi de peste drum vorbeau în englezã, iar duduia se conversa cu ei, era clar cã aveau interese comune cã îşi tot arãtau ceva pe laptopuri. Se pune trenul în mişcare şi pornim. Pe la Buşteni deja ne plictiseam înfiorãtor, copilul începuse sã se foiascã, tipul de lângã mine, foarte amabil, a pus nişte desene animate, doar-doar s-o potoli viermişorul. Involuntar încep sã ascult sporovãiala în englezã a celorlalţi şi vãd cum duduia deschide nişte planuri pe laptop şi începe sã explice ceva. Pãrea sã prezinte un proiect de arhitecturã şi probabil nu aş fi dat importanţã, deşi vorbea cam tare, dacã nu aş fi auzit-o cum începe sã bârfeascã. Cã aşa e în România, cã totul e împiedicat şi greu de realizat, cã românii sunt încuiaţi etc. Vedeţi, asta e hiba unora care vorbesc în englezã pe la noi. Au senzaţia cã restul lumii nu-i înţelege. Ceilalţi doi, strãinii, erau mai reţinuţi şi nu fãceau afirmaţii gratuite, dar ea tot îi dãdea zor. Deja începuse sã mi se ridice nivelul. La nervi. Cã una e sã ne bãlãcãrim între noi şi sã ne ştim toate nimicniciile şi alta e sã-ţi bârfeşti ţara şi conaţionalii faţã de strãini. Al meu soţ revenise şi stãtea lângã mine, pe braţul scaunului, cã ne apropiam de Predeal. Ciulea şi el urechile şi-mi dãdea ghionţi cu cotul. La un moment dat copilul, ca orice copil, plictisit la culme, începe sã se bâţâie în poala mea şi sã bocãne cu picioarele în speteaza scaunului domnişoarei. Dar tare! Incerc eu sã-l potolesc, fãrã succes însã. Ba obrãznicãtura începe sã se hâţâne şi mai rãu. Si atunci se întoarce duduia, se apleacã pe dupã scaun şi, pe un ton ofensat, începe sã ne facã moralã despre comportamentul civilizat, cã ea încearcã sã lucreze şi i se bãlãngãne aparatul în braţe şi nu nimereşte tastele. Cred cã soţul meu atât aştepta cã îl aud spunându-i : “ Dar eu te-am lãsat sã stai pe locul meu şi nu te-am deranjat şi tu nici mãcar n-ai bilet de clasa I” . Vãleu, când l-am auzit cã o ia la per tu, mi-am dat seama cã e nervos. Si colac peste pupãzã picã şi naşu’! Cei doi strãini se uitau la noi nedumeriţi, îşi dãdeau seama dupã tonul vocii cã nu-i a bunã, dar nu înţelegeau de ce. Noroc cã ne apropiam de Predeal. Ne-am luat calabalâcul şi am zbughit-o, lãsând-o pe duduie sã explice naşului de ce era la clasa I... “Poate nu trebuia sã o iei chiar aşa!” zic eu...”Ia mai dã-o-ncolo de pupãzã”, aud rãspunsul. Si avea dreptate. Cu toatã pregãtirea, laptopul, engleza, planurile şi ifosele ei, persoana în cauzã era de fapt o ipocritã. Nu denigrându-ne ţara vom fi apreciaţi de alţii, deşi avem milioane de nemulţumiri şi frustrãri cu toţii. Dar putem avea decenţa de a ne rezolva singuri problemele.