O metodã controversatã de vindecare a ficatului

Nu e pentru cei slabi de înger!

Acum o grãmadã de ani, mai exact în vara dinainte de a începe liceul, m-am pricopsit cu o hepatitã comunã, de tip A. Fusese o adevãratã epidemie, “cãzusem” toţi din gaşca de la blocuri, ca seceraţi, unul dupã altul. Tin minte cã vreo douã zile mi-a fost rãu tare, pânã se prinseserã ai mei cã nu e o simplã “aplecãturã” de la ficat. Din experienţa celor contaminaţi înaintea mea, am învãţat cã trebuie sã ocolesc de departe spitalul de contagioase din Ploieşti care are o reputaţie de închisoare, cu reguli de vizitare extrem de rigide, aşa cã am rugat-o pe doctoriţã sã-mi dea trimitere cãtre spitalul de profil din Pucheni. Si uite aşa am petrecut douã sãptãmâni ca într-o staţiune de tratament, cã la Pucheni lumea era muult mai relaxatã, iar pãrinţii puteau veni sã mã vadã în fiecare zi. Veselie mare, mi-am fãcut o grãmadã de prietene!

Dacã aţi avut hepatitã sau prieteni care sã fi suferit de aceastã boalã, probabil ştiţi cã vindecarea depinde în covârşitoare masurã de un regim alimentar strict. La Pucheni am prins gustul macaroanelor cu brânzã pe care le mâncam cu o poftã de nedescris. Si am continuat sã le mãnânc timp de un an cât am ţinut regimul. Am avut ambiţie şi nu m-am abãtut de la recomandãrile doctorilor. Nu tu grãsime, ciocolatã, alte chestii dubioase...Numai piure, macaroane, verzituri, carne de pui. Dar dupã aceastã perioadã eram deja sictiritã de atâta hranã sãnãtoasã. In anul urmãtor, prin septembrie, eram în vacanţã la bunici şi aşteptam cu lehamite sa înceapã şcoala. Mai mult, vedeam cum se apropie sfârşitul anului, cu toate sãrbãtorile de rigoare, iar eu continuam sã mã abţin de la chestiile cu adevãrat gustoase. Mi-aduc aminte cã am avut o discuţie cu bunicã-mea, o femeie formidabilã care ştia tot felul de remedii populare şi care a hotãrât instantaneu cã a sosit momentul sã scap definitiv de grija ficatului, printr-o intervenţie “radicalã”, tãiatul sub limbã.

Tãiatul sub limbã este o metodã extrem de veche de refacere a ficatului. Se referã la secţionarea celor douã vase mari de sânge de pe spatele limbii şi care au legãturã cu acest organ. Am auzit cã aceeaşi operaţiune se putea face şi la ceafã, dar mi s-a pãrut extrem de riscant! Cel puţin la limbã vasele sunt perfect vizibile! Bineînţeles cã doctorii ştiu cât de eficientã este aceastã metodã, dar nu este practicatã în spital. Nu ştiu de ce ! La Pucheni aflasem cã doctorii mai sfãtuiesc în mod confidenţial pacienţii cu situaţii mai grave, sã-şi rezolve empiric problemele. Dar asta era înainte de revoluţie, acum nu cred cã generaţiile mai tinere de medici mai cunosc astfel de tradiţii.

Intr-o dimineaţã pâcloasã de septembrie, ne-am sculat pe la 5, am luat-o cu noi şi pe o fãtucã din vecini, fostã bolnavã şi ea, şi am pornit în aventura vieţii mele, adicã peste deal, spre satul vecin, la un nenea celebru pentru practicarea intervenţiei pomenite.

Am ajuns la tãmãduitorul nostru, la primele ore ale dimineţii, ca sã îl prindem înainte sã se apuce de treburile gospodãreşti. Ne-au întâmpinat, el şi soţia sa, doi oameni aproape de vârsta senectuţii, simpli, modeşti şi tãcuţi. Ne-au invitat în casã fãrã vorbe multe şi ne-au aşezat pe douã scãunele mici, pe mine şi colega de suferinţã, faţã în faţa, cu un lighean între noi. Bunicã-mea stãtea deoparte, nu a intervenit în nici un fel, semn ca avea destulã încredere în reputaţia bãrbatului. Omul a scos de undeva o cutie lunguiaţã din care a desfãcut un vechi brici de bãrbierit. Cunoşteam ustensila, avea şi bunicul meu unul, dar nu-l mai folosea demult, de când începuserã sã-i tremure mâinile. Femeia a apãrut cu o batistã curatã în mânã şi s-a aşezat în spatele meu. Mi-a spus sã las capul pe spate şi sã deschid gura larg. Mi-a apucat limba cu batista şi a tras-o în sus ca sã expunã partea de dedesubt, apoi m-a avertizat sã nu fac absolut nici o mişcare, altminteri risc sã-mi secţioneze muşchiul limbii. Cum sunt curoajoasã din fire, am ascultat sfatul fãrã sã mã isterizez. Bãrbatul a apropiat briciul şi a fãcut douã tãieturi scurte în vasele de sânge. Lama era atât de ascuţitã încât mişcarea a durat fracţiuni de secundã, am simţit doar o apãsare uşoarã. Lucru de profesionist! Apoi mi s-a spus sã trag şi sã scuip sângele în lighean. Dacã ţineţi minte, eram la un an de când mã îmbolnãvisem, rãstimp în care ţinusem o dietã strictã şi mã consideram vindecatã. Sângele pe care l-am scuipat m-a uimit şi m-a speriat în acelaşi timp! Erau de fapt nişte cheaguri dubioase, închise la culoare. Bãrbatul m-a lãsat sã scuip cam o ceaşcã de sânge, apoi mi-a spus cã este suficient şi cã de-abia acum ficatul se va vindeca cu adevãrat. Ceea ce eliminasem erau un fel de deşeuri ale ficatului bolnav. Prietena mea însã a scuipat un sânge deschis la culoare, un fel de spumã rozalie, iar bãrbatul i-a spus cã ficatul nu este tocmai în regulã.

I-am platit pe cei doi soţi şi ne-am întors acasã. Calvarul de-abia începea. Limba s-a umflat şi era foarte dureroasã la înghiţit. Preţ de o sãptãmânã m-am chinuit numai cu lapte, ceai şi supã cã altceva nu puteam mânca. Când a venit maicã-mea de la Ploieşti s-a supãrat furcã de aşa ispravã. Dar beneficiile ulterioare au fost imense. Am mâncat de sãrbãtori tot ce am poftit, nici mãcar nu mi s-a aplecat! Si de-atunci nu am mai avut niciodatã probleme cu ficatul. Nu tu dureri, balonãri, senzaţii de vomã.

Nu mã întrebaţi de ce aceastã metodã simplã şi eficientã este din ce în ce mai uitatã. Doctorii nici nu vor sã audã! Nu ştiu dacã tratamentul are şi contraindicaţii. Poate existã vreun risc de care eu nu am auzit. Oricum, eu am fãcut-o şi a fost o experienţã cu adevãrat utilã pentru sãnãtatea mea.

NOTA: Nu ştiu dacã au mai rãmas oameni pe la ţarã care sã practice taiatul sub limbã, nici pe vremea mea n-am auzit sã fie la tot pasul. Dacã vã dã prin cap sã apelaţi la o asemenea metodã, asiguraţi-vã cã cel care o face are experienţã şi este cunoscut pentru aceasta.