Jurnal de weekend – Metamorfoza unei plăcinte cu varză

Astăzi mi-am propus să fac o plăcintă cu varză! Imi place la nebunie şi cu toate acestea o fac destul de rar. E foarte simplă şi gustoasă...Iţi cumperi foi de plăcintă, nişte varză murată, faci mâncarea de varză separat, o asezonezi cu condimente şi ceva şunculiţă, o răceşti şi umpli foile rulându-le ca la ştrudel, o stropeşti cu sos de roşii şi o dai la cuptor până se rumenesc foile ! Este senzaţională, mănânci cu nemiluita ! Vă sfătuiesc să desăraţi de cu seară varza murată sau să o fierbeţi câteva minute şi să aruncaţi prima apă.

Problema era că nu găsisem varză murată în Carrefour, aşa că luasem una crudă. Nu ştiu dacă aţi observat dar varza crudă din supermarket e tare ca piatra şi cumplit de grea, cam ca o bilă de biliard. Ce Dumnezeului or fi băgând ăştia în varză de e atât de îndesată, nu pot să-mi dau seama ! Eu încercasem să cumpăr un exemplar cât mai mic, ba chiar îl rugasem pe băiatul de la raion să mă ajute şi să dea la o parte varza mai mare de deasupra, dar tot mă pricopsisem cu una de vreun kil şi ceva. Arăta ca o pitică albă, era atât de compactă încât cred că avea gravitaţie proprie.

Care va să zică, pe la ora 11 am considerat că e cazul să mă apuc de treabă. Am curăţat şi tocat frumuşel şunculiţa şi m-am pregătit de hăcuit vărzica. Mi-am scos pe masă ustensilele adicătelea un cuţit de măcelărie, răzătoarea, satârul şi toporaşul de oase. Arătam ca un criminal în serie şi mă simţeam inundată de adrenalină. Stiam că varza îmi va pune la încercare răbdarea şi forţa fizică. Taman când îi crăpasem cotorul, mai tare ca un buştean de sequoia, aud cum mă strigă fiu-meu. I se năzărise că trebuie să facă lecţiile la română, deşi are româna de-abia marţi, şi voia să-i dictez ce avea de scris. Buuun. Am lăsat varza că nu te pui cu toanele copilului, mai ales când sunt demne de laudă. M-am instalat cu manualele (la plural) de română în braţe şi preţ de o oră am silabisit patru rânduri de dictare şi două exerciţii logice. Spre norocul meu, pe la jumătatea calvarului, a început un desen animat la tv şi puştiul a zbughit-o de lângă mine. Cu greu mi-am adus aminte că varza nu se face singură şi am revenit la bucătărie. A urmat un interval oarecare de timp în care am asudat încercând să desfac şi să toc foile de varză. Bucătăria arăta ca după un măcel în toată regula. Bucăţi de varză zburaseră peste tot, dar eu reuşisem să umplu cratiţa. Triumfătoare am pus-o pe aragaz la fiert. Pe la unu fără ceva am ajuns în faza în care m-am apucat să adaug şunculiţa, bulionul, condimentele şi să-i dreg gustul. Ceva nedefinit îmi bâzâia prin creier, abătându-mi concentrarea. In sfârşit, trag cratiţa de pe foc să se răcească şi, în acel moment de revelaţie cosmică, îmi dau seama ce mă sâcâia...Uitasem să cumpăr foile de plăcintă. După atâta luptă încrâncenată, nu aveam materialul de bază să-mi termin opera. Eram epuizată şi dezamăgită. Si atunci m-am hotărât să trec la planul B. Am pus la fiert nişte tăiţei, i-am scurs, i-am clătit cu apă rece şi i-am adăugat în varză. Si uite asa s-a metamorfozat plăcinta cu varză într-o varză ardelenească (parcă de pe-acolo e varianta cu tăiţei…sau nu?).

Dar tot o să-mi fac o plăcintă!