“Ilinca…Ilincaaa…”
Numele
rãsunã ca un clopoţel pe holul întunecat al micuţului apartament. Nici o
mişcare. De undeva rãzbãtea o luminã firavã, dar uşa rãmase închisã. Dincolo de
uşa cea încãpãţânatã în nemişcare, prima luminã a dimineţii se pregãtea sã
inunde un dormitor micuţ, modest şi înghesuit, dar plin de culoare…Pãtura
prinse viaţã de parcã o liotã de şoricei îşi fãcea mendrele prin pat. De sub
margine se iţi un cap încununat de cârlionţi bãlai, apoi degete fremãtãtoare,
strângând un ciot de creion, prinserã sã alerge pe foile cam ponosite ale unui
caiet care pãrea cã vãzuse multe la viaţa lui.