Filmul de la miezul noptii

Bineinteles ca sunt in prima zi de concediu oficial si nu fac nimic, dar absolut nimic din ce mi-am propus. Ideea e ca am timp de lenevit, s-a dat peste cap tot programul strans de pana acum, asa ca, daca nu-mi fac urgent ordine in prioritati, risc sa nu realizez nimic. Par examplu acum am chef de uitat la filme. Aseara, pe la o ora potrivita (care era 9 !) am zis ca e momentul, fiindca tot venea noaptea, sa caut un thriller-horror. Simteam eu asa, nevoia, de ceva cu adevarat groaznic.
Si caut, si caut...ca nu e usor sa gasesti un horror la care sa nu te pufneasca rasul in secunda a doua...Si nu stiu cum dau peste "The Last Will and Testament of Rosalind Leigh". Bineinteles ca i-am dat drumul intr-o doara, ca era din 2012, deci proaspat. He, he! Stiti cum e treaba? Poti sa vezi un horror care abunda in efecte speciale, personaje, carnagii, monstri etc.si totusi sa te lase rece. Dar cele mai teribile filme sunt acelea fara trucaje, in care grozaviile sunt sugerate prin modalitati extrem de subtile. Alea te sperie cu adevarat. Filmul de mai sus este din aceasta categorie. In cele 80 de minute ale povestii scrise si regizate de Rodrigo Gudino apare un singur personaj, interpretat de Aaron Poole, un actor pe care eu nu-l cunosteam. Bineinteles ca exista si alte aparitii, indirecte, iar vocea din fundal apartine Vanessei Redgrave. Pe scurt este vorba despre un tip (Aaron Poole) care afla ca mama lui (Vanessa Redgrave), pe care nu o mai vazuse de multi ani, a murit, iar el este chemat sa hotarasca ce se va intampla cu mostenirea, casa copilariei sale si celelalte lucruri. Tipul este nevoit sa inventarieze tot ce mai era in casa, o resedinta destul de mare, deoarece mama sa era colectionara, asa ca isi petrece noaptea in acel loc. Dar ce loc! Casa este stranie, plina de obiecte amestecate, decorul are ceva intunecat, dar si atractiv, sugereaza opulenta, bun-gust si preocupari tenebroase in acelasi timp. Ceea ce sustine cel mai bine suspansul in film este muzica, un fundal sonor exceptional, care iti ridica parul pe ceafa datorita sonoritatilor joase. O simti direct in piept! Tipul afla ca maica-sa facuse parte dintr-un cult misterios, gaseste niste inregistrari, descopera camarute prin casa, va dati seama, frica se insinueaza gradat. Peste actiune se suprapune vocea Vanessei Redgrave intr-un fel de confesiune adresata fiului care se indepartase de ea, parasind-o, condamnand-o la singuratate. Din poveste reiese ca relatia dintre cei doi se degradase definitiv datorita incapatanarii fiului de a nu urma calea credintei, dar, asa cum pune regizorul problema, nici nu mai stii daca acesta a fost un lucru rau sau bun pentru personajul principal. Dupa ce am terminat vizionarea insa, mi-am dat seama ca, facand abstractie de sperietura pe care o trage spectatorul, filmul in sine este o alegorie. Nu numai somnul ratiunii naste monstri, dar si singuratatea poate avea acelasi efect. Un om singur este expus si vulnerabil, mintea lui poate crea cele mai terifiante viziuni. In concluzie, filmul m-a surprins, cred ca a intrat in topul meu de horror, acela cu horror inteligent, psihologic, cu adevarat bulversant.