Luna de argint-hoţii de suflete

Bãrbatul îşi balansã capul cu greutate. Avea senzaţia cã un ghem de câlţi îşi fãcuse cuib în creierul ceţos. Incercã sã-şi schimbe greoi poziţia, dar ceva îl ţintuia de lespezile reci. Spatele i se încordã dureros…De undeva se auzea un zgomot în note joase, un fundal sonor extrem de neliniştitor. Pãrea un cor de voci bine armonizate, dar teribil de ameninţãtoare. Fãcu un efort sã ducã pumnul la ochi. O transpiraţie rece pãrea sã îi picure de pe frunte, agãţatã în sprâncene, sâcâitoare ca un ţânţar încãpãţânat. 

Dar mâna refuzã sã îl asculte. Ii trebuirã câteva secunde bune sã-şi dea seama cã ceva îi imobiliza braţele, dur şi implacabil. Un sentiment brusc de fricã ţâşni cu toatã forţa din creierul acum limpezit. Trase cu putere de ambele braţe, dar acestea erau bine fixate în chingi terminate cu brãţãri solide de piele. Se zvârcoli înfricoşat, înregistrând dintr-o datã toate semnalele de alarmã ce îi inundau mintea. Nu putea sã se mişte deloc, picioarele îi erau de asemenea legate. Reuşi sã-şi salte capul şi sã priveascã în jur, cu toatã durerea ascuţitã pe care o simţea în ceafã. Probabil primise o loviturã serioasã, altminteri de ce l-ar fi durut în halul acesta la cea mai micã mişcare? Durerea însã il trezi definitiv din starea de inconştienţã în care zãcuse. Si atunci vãzu unde se aflã. Inregistrã uluit o încãpere uriaşã…Nu reuşi sã strãbatã cu privirea întreaga lungime a spaţiului, nici mãcar nu-şi putea da seama dacã existã un perete sau un tavan în imaginea cenuşie ce-i apãrea în faţa ochilor. Doar instinctul îl avertizã cã se aflã undeva, în interior. La început fãcu imprudenţa sã-şi ridice ochii spre tavan, dar o luminã metalic-argintie îi strãfulgerã pupilele, fãcându-l sã strângã iute din pleoape. Incercã sã priveascã dintr-o parte, cu ochii mijiţi şi desluşi conturul uriaş al unei luni. Un moment se întrebã siderat dacã ceea ce vede este blajina lunã, satelitul Pãmântului, atât de familiarã. Aceastã lunã pãrea formidabil de aproape, îi desluşea relieful adânc, cu umbre negre ce pãreau sã aibã o viaţã proprie, cu munţi ascuţiţi, înţepând ameninţãtor prin aerul greu de respirat. Nu înţelegea deloc cum se putea împãca sentimentul acela cã se aflã într-o încãpere, chiar uriaşã fiind, cu posibilitatea existenţei în acelaşi spaţiu a unui corp ceresc. Nu apucã sã mediteze prea mult la ciudãţenia imaginii. Atenţia îi fu atrasã de o mişcare la marginea câmpului sãu vizual. Frica îl îmboldi din nou, ca un cuţit în coastã şi rãsuci capul cât putu de repede, ca şi cum mişcarea în sine l-ar fi putut feri de un pericol nevãzut. Dar orice i-ar fi atras atenţia, era cert cã nu intenţiona sã se ascundã de el. Vãzu câteva şiruri de siluete drapate în haine lungi, bogat împodobite, înaintând încet, în ritmul bine ştiut al unui ritual perfect pus la punct. Nu reuşi sã identifice simbolurile brodate pe largile pelerine ce se târau pe lespezile negre ale sãlii. Se întrebã uluit cine se mai îmbracã aşa în ziua de azi. Curiozitatea aproape cã îi ştersese senzaţia nedefinitã de ameninţare ce izvora din acel décor straniu. De-abia când siluetele se apropiarã reuşi sã desluşeascã mai multe amãnunte. 

 Remarcã strãlucirile albe de pe hainele de culoare albastru închis ale personajelor. Nu erau decât bijuterii de argint , coliere cu pandantive rãsucite în stranii simboluri celtice. Preţ de un moment, uitã cu totul în ce posturã se aflã şi încercã sã-şi aminteascã ceva despre celţi, citise ceva, undeva, despre vechi ritualuri druide. Amintirea lecturii eclipsã spaima cã este legat şi imobilizat la orizontalã. Apoi auzi paşii! Apãsaţi, cu un sunet metalic, rãu-prevestitori…O palmã fierbinte şi grea îi apãsã cu putere fruntea, aproape lovindu-l cu creştetul de piatra durã. 

 Simţi amprenta lãsatã de un inel pe piele şi apucã sã vadã craniul înaripat ce-i rãnise faţa. Se simţea din ce în ce mai rãu. O ceaţã uşor parfumatã pãrea sã se învãlãtuceascã în jurul lui, ameţindu-l din nou. Vãzu siluetele drapate aranjându-se într-un cerc aproape funest şi înţelese cã el era personajul central al ritualului. Ar fi vrut sã strige, dar vocea nu pãrea sã îl asculte. Icni disperat, trãgând cu ultimele puteri de chingi. Nu voia sã se gândeascã la ceea ce avea sã urmeze, lucrurile acestea dispãruserã de mult timp în negura istoriei, erau îngropate în cãrţi şi legende şi în memoria popoarelor. Simţea cum capul stã sã îi plesneascã de atâta concentrare când, deodatã, o rãcealã binefãcãtoare i se rãspândi pe frunte, ca un duş într-o zi toridã de august. Palme rãcoritoare, de data aceasta fine şi mirosind a crini, îi mângâiarã chipul chinuit.

Bratari cu snur îi zornãirã în faţa ochilor şi un pandantiv rotund, hipnotic se balansã la câţiva centimetri de tâmpla lui. Se gândi o clipã la frumuseţea bijuteriilor, apoi observã mâna cea parfumatã ţinând strâns un stilet cu mânerul de fideş. Nu, nu putea fi adevãrat!!! Creierul lui se zbãtu neputincios, încercând sã gãseascã logica acestui gest violent. Ochii i se mãrirã nefiresc urmãrind traiectoria fulgerãtoare a stiletului, apoi se strânserã într-un spasm de apãrare… 

Andrei se prãbuşi cu o bufniturã seacã de pe canapea. Noroc cã pernele, cãzute odatã cu el, mai atenuaserã din contactul cu parchetul tare. Rãmase absolut nãuc lângã mãsuţa de cafea, neînţelegând ce i se întâmplã. Cu doar câteva secunde în urmã era pe punctul sã fie sacrificat cu multã cruzime. Visul pãruse atât de real încât îi era greu sã creadã cã nimic nu se întâmplase de fapt! De pe mãsuţã pâlpâia alb ecranul laptopului, aşteptându-l credincios sã se întoarcã la el. Andrei privi consternat imaginea afişatã de aparat, un inel de argint în culoarea lunii din vis. Luna de argint a hoţilor de suflete. Da, asta era! Cãutase cadouri pentru iubita . Acum cunoştea puterea lunii de argint… 

PS Cred ca am citit prea mult Stephen King... Iata si un clip care ilustreaza perfect luna uriasa vazuta de eroul povestioarei mele.