O servietã în familie

Pe vremea mea nu existau rucsacuri, borsete, banduliere şi alte sofisticãrii de acest fel. Un bãrbat serios, care ţinea la imaginea sa, purta servietã. Servietã am purtat şi eu la şcoalã, ghiozdanele pe spinare erau rare şi reprezentau tot o servietã dotatã cu curele mai lungi. Mai târziu, în liceu, am trecut la mapã, în încercarea de a construi o imagine mai delicatã, mai femininã. Dar mapele erau incomode şi neîncãpãtoare şi trebuia sã rabd ca baba la frumuseţe.

Numai cã în aceastã istorie nu este vorba despre ghiozdanul meu de şcolar, ci de servieta tatãlui meu, un obiect intrat în legendele familiei, nu numai pentru cã tata, de profesie contabil, nu se dezlipea de ea şi nici pentru cã servieta avea o vârstã venerabilã sau pentru cã se scorojise de cât serviciu fãcuse la viaţa ei, ci pentru cã, de-a lungul anilor, a adãpostit cele mai frumoase surprize pe care le-am vãzut prin ochii mei de copil. 

 Servieta tatãlui meu era din piele (pe vremea aceea obiectele de acest gen erau fãcute sã dureze) şi era extrem de umblatã. Vãzuse la viaţa ei cam toate cotloanele judeţului deoarece taicã-meu bãtuse, în calitate de revizor contabil şi inspector în agriculturã, cele mai ascunse sãtuce. Nu numai cã încãpãtoarea servietã adãpostea mormanul de hârtii contabiliceşti, dar avea şi rolul unei genţi de voiaj sau al unei simple genţi de piaţã, transportând diversele cumpãrãturi: brânzã şi castraveţi, nuci şi mere, gutui şi conserve de lapte condensate, ciuperci, ouã sau câte o gãinã sacrificatã. Servieta aceea era bunã la absolut orice şi momentul când tatãl meu venea de la serviciu şi o lãsa din mânã la uşã era semnalul cã ne putem uita în ea şi ne putem aştepta efectiv la…ORICE.

Nimic nu m-a încântat vreodatã ca acele dupã-amieze de varã târzie în care descopeream pe fundul servietei o pungã cu cireşe. Cireşele mari, pocnind rãscoapte de dulceaţã, în culori sângerii, îmi smulgeau ţipete de bucurie. Le savuram pe balcon, la soare, cu o carte în mânã, într-un ritual ce se repeta atât cât ţinea sezonul “inimilor de porumbel”. Uneori, ca un bonus, dositã în despãrţitura servietei era şi o pungã de cireşe amare pentru dulceaţa de an cu an a mamei.

Servieta ne însoţea şi în weekenduri, aburcatã în portbagajul Tingiricii, Dacia cu motor franţuzesc, altã veteranã a familiei. N-am sã uit niciodatã escapadele de pescuit, când din servietã ieşeau la ivealã cârlige şi plute de toate soiurile, dar şi borcanele cu râme de momealã sau pachetul cu mãmãligã tare, frãmântatã cu bombãneli de maicã-mea.

Cred cã tatãl meu se ataşase cu adevãrat de servieta aceea, mulţi ani a refuzat sã o schimbe, declarând cu modestie cã lui nu-i trebuie una mai bunã, fie şi dacã ar fi fost vorba de cadouri speciale, la zile aniversare,  deşi noi ştiam adevãrul, acela cã un bãrbat este mult mai conservator şi mai sentimental decât o femeie şi ţine cu mai multã ardoare la lucrurile sale dragi.

Dupã revoluţie, odatã cu vechea orânduire a apus şi perioada de glorie a servietei. Piaţa s-a umplut de inovaţii în materie de accesorii, bãrbaţii s-au modernizat, au devenit mai comozi, renunţând la bagajele mai grele, chiar dacã imaginea lor a avut de suferit. Servieta din familia noastrã a rezistat pânã la pensionarea tatãlui meu. Era déjà prea bãtrânã şi servise cu nemãrginitã credinţã, dar povestea ei se sfârşise. Un timp, mama a pãstrat în ea documentele casei, iar mai târziu s-a îndurat sã o arunce, încheind astfel o istorie întinsã pe mai mulţi ani şi nenumãrate evenimente.

Probabil cã n-aş fi reînviat nicicând unele amintiri, din ce în ce mai îndepãrtate, dacã nu l-aş fi vãzut într-o zi pe tata, venind agale pe sub şirul de tei de pe alee, legãnând încet o…plasã. O plasã amãrâtã, de culoare închisã, ponositã, deprimantã. Il mai vãzusem cu plasa aceea dezumflatã în care cãra şi zarzavaturi de la piatã, dar şi cãrţi, reţete de la doctori, acte mai mult sau mai puţin importante. Plasa aceea sãrãcãcioasã uzurpase cu succes rolul servietei de demult. 

Inima mi s-a strâns dureros, parcã era întâia datã când realizam ce pierduse tatãl meu odatã cu servieta aceea, nu un simplu obiect, ci o pãrticicã din ceea ce fusese el ca om. Si atunci mi-am adus aminte…mi-am adus aminte unde vãzusem o sorã mai tânãrã a servietei din familia noastrã, o frumuseţe tot din piele ciocolatie ce ar fi înlocuit cu brio golul din inima: pe MyMan.ro, un colţ virtual unic, destinat în exclusivitate sexului puternic, un magazin în care produsele sunt alese astfel încât sã devinã splendide atenţii pentru bãrbaţi, dar şi stilate cadouri pentru oameni de afaceri sau parteneri de business.

Mi-am dat seama cã o nouã servietã, încãpãtoare, versatilã (la urma urmei decentã!), ar fi cel mai surprinzãtor cadou pentru aniversarea din acest an a tatãlui meu. I-aş vedea din nou sclipirea aceea de mândrie din ochi şi acesta ar fi cel mai nepreţuit câştig.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.