Translate

duminică, 22 martie 2015

Cronici SuperBlog - o adaptare dupa Ray Bradbury

SuperBlog era un tarm indepartat si oamenii se risipira pe el in valuri. Cu fiecare val de aventurieri crestea si puterea taramului la care visau alti si alti nelinistiti. 
Trecuse deja o jumatate de secol de la acea prima toamna blanda a anului 2008 in care barbati si femei- pionieri obisnuiti cu frigul emotiilor, singuratatea alergatorului de cursa lunga si intunericul noptilor petrecute in fata tastaturii- se prinsesera in epuizantul carusel al cuvintelor impuse. SuperBlog nu putea sa le faca nimic deoarece ei erau crescuti in preeriile unduioase ale frazelor mestesugite. Ei veneau si faceau lucrurile sa capete sens, le umpleau cu vorbe, astfel incat si altii sa gaseasca curajul de a porni spre pamantul care ii astepta cu promisiuni nemaiauzite.

 Primul val a adus 1500 de curajosi si 20.000 de "caramizi" ca sa ridice Al Zecelea Oras al bloggerilor parteneri. In serile maiestuoase ale SuperBlogului, din case se auzea tacanitul tastaturilor, clocotul ideilor, vartejul imaginatiei, ropotul virtual de aplauze atunci cand se dadeau notele, nervii intinsi la maximum de oboseala si care zbarnaiau sensibili la orice nemultumire. Era ca si cum tornada din povestea lui Oz purtase un intreg oras si il asezase fara cea mai mica zguduitura pe platforma SuperBlogului, luandu-i prizonieri pe toti locuitorii.
Cu fiecare val, oamenii, judecand dupa articolele lor, pareau in drum spre Dumnezeu...Si, nimic mai normal, veteranii, cei ale caror nume stateau scrise pe cronolitii virtuali - erau acolo sa ii intampine si pe sofisticatii rafinati, si pe calatorii profesionisti, si pe cititorii romantici in cautare de noi senzatii, si pe cei fragili care isi petreceau vremea numarandu-si bataile inimii.  

Voia sa mearga pe SuperBlog...Planeta pe care se invartea de prea mult timp era desertica, anosta, dusmanoasa. Ingrozitor de dusmanoasa. Nu era un scriitor onorabil? Nu avea si el dreptul la evadare? Atunci DE CE nu putea merge pe SuperBlog? Orice om cu capul pe umeri ar fi facut aceasta alegere ca sa scape de cotidianul plictisitor, de blazare, de conservatorism, de controlul guvernului sau mai stiu eu ce...Trecusera 50 de ani si cei mai buni parasisera deja planeta, avea si el dreptul sa faca asta, poate era chiar mai bun decat aceia. 
Rasera de el prin plasa cuvintelor amabile, din care razbatea o ironie sufocanta. Ii raspunsera ca de fapt nu dorea sa ajunga pe SuperBlog, Nu stia ca Primul si Al Doilea Val disparusera? Ca probabil dadusera gres? Dar el nu inghitea atat de usor explicatii fanteziste. Tinea intr-un port-vizit, la piept, bucata de ziar ce anunta discutiile despre conceptul SuperBlog, o stire din 29 august 2008, o hartiuta atat de ingalbenita incat s-ar fi descompus cu siguranta daca nu ar fi protejat-o cu un camp subtire de energie. Acestea nu erau vorbe goale! Lansarea avusese loc in acelasi an, iar echipajul ce condusese nava fusese ArenaIT, un nume care statea pe un piedestal undeva, in sufletul lui.
Vazu barbati si femei, parteneri media, indreptandu-se spre nava. "Asteptati-ma!" striga el. "Nu ma abandonati aici!". Glasul ii rasuna sfasietor, nimeni nu paru sa il ia in serios. Se agata cu palmele de sarma ghimpata a gardului ce imprejmuia rachetodromul, nebagand in seama ranile adanci ce ii aparura aproape imediat, facand cale siroaielor subtiri de sange. Soarele bolnav al planetei parea sa il ucida cu raze ascutite. Inspiratia i se scurse incet odata cu vorbele inabusite de aerul fierbinte al nemiloasei planete muribunde. Se rasuci resemnat, lasandu-se sa alunece in praful rosiatic, rascolit de vant.

Din grupul ce se indeparta se desprinsera doua siluete in combinezoane alburii. Veneau incet, umbre tremurande prin arsita. Cand se oprira in dreptul bloggerului ingenuncheat, acesta nu putu nici macar sa mai ridice privirea. Il tarara de subsuori cale lunga pana la nava ce se pregatea de decolare. Omul inregistra ca prin vis trapa ce se inchidea incet in urma lui, forfota celorlalti calatori si se lasa sa cada epuizat pe una dintre bancile aliniate langa perete. Cineva se indrepta spre el, il batu pe umar a incurajare si ii intinse un pahar cu apa in timp ce ii indica un ecran pe care palpaia o data:
"Nimeni nu este lasat in urma de Ziua Partenerului SuperBlog"
Abia atunci observa cifrele: 29.08.2008


Isi trosni degetele, pregatindu-se sa scrie pe tastatura. Sarbatorea un an de cand fusese salvat de pe planeta rosiatica. Isi scoase bucata de ziar ingalbenita, privi din nou data-29.08.2008-si o aseza pe birou, la indemana. Urma sa ii fie muza pentru primul articol de celebrare a Zilei Partenerului SuperBlog, alaturandu-se astfel celorlalte zeci de "salvati" ca si el din ghearele nemiloase ale indiferentei. Imaginea bannerului afisat pe site il facu sa zambeasca in timp ce primele cuvinte pornira sa izvorasca din degetele sale. Dupa ce publica articolul avu grija sa il trimita si catre revista online dedicata SuperBlogului. In fiecare an se acorda un premiu exceptional celei mai frumoase scrieri. Dar asta chiar nu mai avea importanta! Important era doar faptul ca ajunsese AICI, in locul la care visase atata timp.

Acest articol a fost scris pentru (finalul) Spring SuperBlog 2015.

2 comentarii:

  1. Super Sefeu, hehe! Eu nu mi-am trosnit niciodat' deș'tele. Nu-mi iese deloc. Da' știu să pocnesc din ele și să chiui.

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu nu le trosnesc din instinct de conservare. Dar altii n-au inhibitii de acest gen.

    RăspundețiȘtergere

Comentariile la acest articol sunt moderate, nu apar imediat pe pagina.