Undeva, cândva, în viitor…

Bãrbatul îşi mişcã braţul drept cu greutate. Pãrea mai degrabã un spasm decât o mişcare voluntarã. Intredeschise ochii şi clipi cu putere, încercând sã alunge ceaţa din priviri. Pãrea sã fi încasat o loviturã zdravãnã în tâmpla dreaptã. Un fir subţire, sângeriu, desenase un zig-zag ameninţãtor pe faţa palidã. Pentru moment nu simţi nimic, apoi durerea nãvãli brusc, cu o intensitate greu de suportat. Icni chinuit, fãrã sã poatã spune ce NU îl doare…Creierul scanã încet fiecare parte a trupului rostogolit pe podeaua navei, încercând sã localizeze sursa suferinţei.

Pãrea cã este ceva în neregulã cu piciorul drept. Vru sã-l îndrepte, dar durerea cãpãtã dimensiuni uriaşe, fãcându-l sã strige. Renunţã brusc sã mai schimbe poziţia corpului, dar reuşi sã-şi salte capul şi sã priveascã în jur. Amintirea ultimei scene îi trezi brusc toate simţurile. Inregistrã îngrozit fumul gros ce ieşea din pupitrul de comandã, lucirea portocalie a unor flãcari încã firave şi mirosul înecãcios de plastic ars. Incendiul îl fãcu sã uite de durere. Se ridicã într-un cot şi încercã sã se târascã spre peretele metalic. Dincolo de fotoliul cãpitanului zãri picioarele copilotului, nemişcate… alarmant de nemişcate…Deocamdatã nu avea cum sã ajungã la puşti, de-abia reuşise sã se salte în capul oaselor. Un junghi ascuţit îi dete de ştire cã nici coastele nu pãreau a mai fi întregi. Trase adânc aer în piept, gândindu-se la antrenamentele epuizante de la bazã. Calmul era regula numãrul unu în toate situaţiile aparent fãrã ieşire. Nu degeaba instructorii îi pisãlogeau cu chestia asta. Ritmul respiraţiei se potoli şi roti ochii, analizând luminiţele ce clipeau alert pe monitoare. Nimic nu era în regulã, luminile roşii şi sunetele ascuţite indicau cu disperare pericolul în care se afla nava. Hulk privi aproape cu fricã spre ecranul uriaş din faţa pupitrului… Dincolo de acesta, spaţiul întunecos era brãzdat de bolovani de toate mãrimile. Centura de asteroizi acţionase ca o capcanã implacabilã pentru frumoasa navã. Nici sistemele performante, nici scutul, nici experienţa oamenilor nu fuseserã de-ajuns pentru a înfrunta bariera cosmicã. Era doar o chestiune de minute pânã când un alt pietroi avea sã se ciocneascã de ei. De data aceasta ar fi fost lovitura finalã . Hulk simţi cum panica îl copleşeşte. Unde erau ceilalţi, ce se întâmplase cu oamenii? Nu puteau fi morţi cu toţii! Efortul de a sta în capul oaselor şi emoţia intensã îl ameţirã din nou. Imaginea cabinei se învãlmãşi, apucã doar sã-şi sprijine capul, epuizat...

Mirosul cald de lapte fiert îi gâdilã nãrile, fãcându-l sã deschidã ochii. De data asta vãzu bucãtãrioara mica a casei pãrinteşti, o cãmãruţã strâmtã, dar luminoasã şi primitoare, inundatã în permanenţã de arome apetisante. Silueta din dreptul aragazului întoarse o clipã o faţã zâmbitoare, cu ochi albaştri, plini de dragoste. Mama fãcea (din nou!) brânzicã de casã. Ajunsese sã urascã acest ritual de fiecare zi, dar nu erau cine ştie ce înstãriţi, nu-şi permiteau sã cumpere brânzã din magazin aşa de des.

Un trosnet lugubru îl fãcu sã tresarã. Hulk gemu fãrã sã se poatã smulge din tentaculele visului. Focul bufni cu un zgomot sec, cuprinzând monitoarele ce pâlpâiau încã. In aer se rãspândi un fum gãlbui.

Silueta mamei trebãluia grãbitã în jurul oalelor de pe aragaz. Strânse în mânã stiloul vechi care stropea tot timpul caietele cu o ploaie de picãturi albastre. Stia dinainte meniul din seara aceea: brânzã cu mãmãligã şi smântânã. Brânzã şi iar brânzã. Se sãturase. Mama îl amãgea cã este o mâncare sãnãtoasã, cã este în creştere, cã îi întãreşte oasele….El ura brânza, dar nu voia sã o supere, sã o dezamãgeascã, avea destule pe cap! Se concentrã pe stiloul buclucaş şi pe tema la matematicã…Se auzea clinchetul vioi al tacâmurilor. Ridicã ochii şi…

Lana îi întoarse o privire şugubeaţã, în timp ca trãgea crãticioara de pe foc. Soţia sa era cea mai frumoasã femeie pe care o vãzuse vreodatã, subţire şi unduitoare chiar şi atunci când fãcea ceva de mâncare. “Guşti?” îl întrebã ea pe un ton glumeţ. Stia prea bine cã nu îi place brânza, dar adora sã-l tachineze. O prepara pentru fiul lor, o mogâldeaţã înfometatã ce se foia deja în scaunul de lângã masã. “Am sã gust pentru tine” rãspunse el ca întotdeauna. “Faci o brânzicã minunatã, parcã este un miez de lapte , nu alta!”. “Eşti un mincinos. Poet, dar mincinos.” se bosumflã ea, dupã care o pufni râsul. Nu încercase niciodatã sã-l convingã de calitãţile brânzei. O iubea pentru asta şi pentru multe altele…

Fulgere dureroase îi brãzdarã amintirile, fãcându-l sã-şi revinã. Senzaţia de sufocare îi provocã o tuse uscatã. Trase aer în piept, dar nu era decât fum, nici urmã de oxigen. Incercã sã se mobilizeze, sã se ridice, se agãţã disperat de marginea pupitrului de comandã. Lipsa de oxigen îi paraliza muşchii. Oare asta a fost totul? Rãtãcit în spaţiu, singur..De ce nu vine nimeni? Cãzu pe podea, incapabil sã lupte cu trupul rãnit. Preţ de câteva secunde ochii îi rãmaserã deschişi, apoi strânse pleoapele.

Un curent de aer învãlãtuci fumul gãlbui. Siluete întunecate rãzbirã printre flãcãrile înalte, îl apucarã viguros de braţe şi îl târârã dupã ele. Auzi strigãtele şi înjurãturile colegilor sãi, comenzile scurte şi vuietul motoarelor acoperind exploziile lãsate în urmã. Il aruncaserã la repezealã pe un pat de cuşetã, prea disperaţi sã scape din iadul centurii de asteroizi. Naveta de salvare trosni înfiorãtor, de-abia strecurându-se printre rãmãşiţele contorsionate ale navei. Tâşni în spaţiu, în ultima secundã, urmãritã de zgomotul înfiorator al metalului rupt.

Linişte. I se pãrea ciudatã. Era prea multã linişte. Mişcã încet capul. Simţi bandajul strâns din jurul frunţii, apoi o pãlmuţã amicalã îl “mângâie” pe obraji.

“ Hulk…Hulk…hai, bãiete, ia deschide ochişorii ãia ca douã viorele..”

Crãpã pleoapele cu precauţie. Se temea sã nu fie doar un alt vis, o altã dezamãgire. Dar vãzu chipurile bine-cunoscute ale tovarãşilor sãi. Puţin ironice, dar atât de calde şi de familiare.

“ De ce aţi întârziat?” bãlmãji el prosteşte.

Râsete.

“S-a blocat uşa de la explozie, maestre. A trebuit s-a spargem în stilul vechi…cu ranga. Ce, eşti nemulţumit cã te-am salvat?”

“ Ia vedeţi-vã lungul nasului!” tunã o voce lângã urechea lui. “Cãpitanul este rãnit, lãsaţi-l în pace acum”.

Hulk zâmbi recunoscãtor. Navigatorul lui ştia sã se impunã, nu gusta glumele nevinovate ale subordonaţilor.

“Stai liniştit, cãpitane, am ieşit dintre bolovani şi am reuşit sa transmitem semnalul cãtre Pãmânt. In cel mult o lunã ne vor recupera din apropierea lui Marte”.

“Cum stãm cu proviziile?” şopti cu o undã de îngrijorare în glas.

“No problem! Cei de la bazã au avut grijã sa ne doteze serios la plecare. Ce-ar fi sã-ţi aduc un miez, pari cam slãbit..”

“Un ce?” mormãi Hulk, presimţind cã nu o sã-i placã rãspunsul.

“ Hrana viitorului, cãpitane. Miez de lapte…Era cea mai mare noutate când am plecat de pe Pãmânt. Toate calitãţile laptelui în câteva înghiţituri. Brânza perfecta!”

Hulk oftã încetişor. Viaţa era ciudat de repetitivã. Un cerc perfect din care nu puteai ieşi cu nici un preţ. Cu toate acestea rosti:

“Mulţumesc. Ai dreptate. Un miez de lapte mã va pune pe picioare.”

  

  Acest articol participa la SuperBlog 2013.